Arta ca oglindă – viitorul artei este viitorul nostru

Într-o lume tot mai complexă, chiar polarizată, Bienala Art Encounters ne poate oferi indicii despre cum o putem naviga. Nu este vorba despre un limbaj codat înțeles doar de experți, ci despre experiența omului la întâlnirea cu arta. Arta contemporană și societatea nu trebuie să fie două destine care nu se întâlnesc niciodată, ci se pot sprijini una pe cealaltă.

Decenii, chiar secole la rând, arta și-a cultivat valențe reacționare în căutarea de a redefini norma, prin respingerea curentelor principale, mainstream-ului vremurilor. Schimbarea s-a produs în valuri – odată ce noua direcție devenea cea consacrată, ea era răsturnată de o nouă mișcare. Treptat, șocul a devenit o recuzită a artei și limitele au fost întinse ca un elastic care uneori s-a și rupt. În perspectivă, procesul pare natural, însă de fapt nu a existat niciodată garanția unei reușite. Lăsând în urmă modernitatea, arta contemporană s-a ramificat, și-a extins preocupările, a început să răspundă unor probleme sociale, să ne reflecte precum o oglindă. Mediul, democrația, drepturile, libertatea, istoria, corpul, capitalul, orașul sunt câteva dintre preocupările artei. Și totuși unde rezidă relevanța?

Navigăm contexte mai complex ca niciodată, unde adevărul este la fel de relativ ca frumosul. Trăim în epoca post-adevărului, unde nu mai avem doar minciună și adevăr, bine și rău, alb și negru, ci o miriadă de nuanțe de gri la care trebuie să învățăm cum să ne adaptăm. Această a treia categorie de afirmații ambigue figurează la granița între adevăr și minciună. În deschiderea cărții Epoca post-adevărului (The Post-Truth Era: Dishonesty and Deception in Contemporary Life), Ralph Keyes propune un motto fundamental – „adevărul a fost înlocuit de credibilitate”. Nu esența faptului este relevantă, ci credința noastră în el. Dar aceste fenomene nu sunt noi sub soare. De sute de ani suntem chinuiți de o plăcere obscură de a nega evidențele și a ne încrede mai degrabă în ceea ce am știut dintotdeauna. Paradoxal pentru viteza cu care evoluează societatea, omul este rezistent la schimbare – mai ales schimbări ale arhitecturii minții sale.

Deci de unde actualitatea acestui fenomen? Nivelul globalizării și interconectivității dintre comunități este astăzi mai mare ca niciodată. Nu numai oamenii călătoresc, purtând în colțuri de lume îndepărtate propriul bagaj de adevăruri, dar și informația circulă mai intens ca oricând. Suntem încolțiți de informație din toate părțile, la fiecare colț de stradă, pe fiecare ecran, la toate radiourile, iar capacitatea noastră de filtrare este greu pusă la încercare. Chiar și eu o fac acum – te supun pe tine, cititor unui exercițiu de a filtra niște idei. Care sunt însă uneltele pe care le ai la îndemână?

Gândirea critică este un concept foarte actual, care merge mână în mână cu fluxul continuu de informații, și cu toate că îndemnul la gândire critică e agățat în cui pe toate gardurile, întrebuințarea sa nu e mereu fericită. Să gândești critic nu înseamnă să critici. Un termen mai potrivit ar fi să analizezi, să evaluezi, să conceptualizezi. Este un fel de a trata informația. Într-o lume în care suntem hrăniți cu puncte de vedere gata preparate și împachetate este crucial să punem întrebări, să exprimăm îndoială, la nevoie, să cernem nuanțele de gri și să le tratăm ca atare. Adevărul nu mai este o rețetă simplă care poate pur și simplu fi legitimată de surse tradițional credibile. El trebuie căutat. Se impune vigilență, iar în acest context arta devine cel mai bun aliat pentru că arta cercetează, chestionează, visează, ironizează, și întinde limitele argumentului.

Preocupările artei sunt preocupările noastre, ea nu se naște din eter. Astfel s-au format curente precum environmental art, ori artă feministă. Dintr-o nevoie de a stabili legături directe cu publicul, s-a concretizat arta participativă, ori aceasta a fost pur și simplu introdusă în spațiul public, dărâmând astfel toate barierele dintre privitor și lucrare. Există desigur formule de creație cu aparențe criptice, însă și acelea se doresc a fi descifrate, fiindcă arta-i un limbaj cu reguli elastice. Trăim într-o eră a unei critici de artă non-dogmatice – nu mai există un bine și un rău, un frumos și un urât. Arta contemporană a spart toate aceste bariere. Astăzi, ea ni se prezintă ca o unealtă în descifrarea sensurilor vieților noastre. Ce ne rămâne de făcut este să învățăm să o folosim.

Ne întrebăm care este viitorul artei, încotro se îndreaptă. Unii observă cu îngrijorare, alții cu entuziasm alunecarea către spațiul digital. Pierderea materialității și migrația către universul pixelilor este inevitabilă, însă nu exclusivă. Întocmai cum multe sfere de activitate ale vieții noastre s-au îndreptat către digital, arta ne-a urmat. Cu toate acestea, în același timp, arta în spațiul public nu mai este același extraterestru care ne perplexa cu câteva decenii în urmă. Ne însoțește la fiecare colț de stradă și ne vorbește despre lucrurile care ne interesează. Trebuie doar să o ascultăm – dar asta nu e niciodată destul; mai trebuie să punem întrebări, să analizăm, să verificăm, într-un cuvânt foarte popular – să fim critici (fără să criticăm neapărat). Viitorul artei este viitorul nostru fiindcă arta răspunde preocupărilor noastre, ne este o oglindă. Să scrii despre viitor e o mare responsabilitate, dar ce e mai important este să îl creezi. Și aceasta nu este o datorie exclusivă celor aleși, ori în funcții cheie de conducere. Viitorul este cea mai mare datorie colectivă pe care o sculptăm zi de zi. Arta este reflexia acestui tablou, reflexia noastră, a tuturor.