Solidaritate: De cine suntem alături în artă?

Arta contemporană este un pretext, ca oricare altul, de a aduce oameni împreună. Ea face asta printr-un cumul de mecanisme tot mai rafinate, în care coexistă instituții, finanțatori, curatori, artiști și proiectele lor. Artiștii adoră să fie relevanți pentru comunitate. Măcar pentru o comunitate. Firește, societatea contemporană le pune la dispoziție o plajă largă de posibile comunități și cauze față de care să-și cultive relevanța. Relația artistului cu publicul său este, astăzi, dincolo de interesele sale profesionale, în primul rând, una de empatie reciprocă, și abia apoi una legată de sensuri estetice. În felul acesta putem vorbi despre un deziderat în expansiune al bunelor practici artistice: acela de a genera și fructifica gesturi solidare. 

Solidaritatea, ca act de responsabilitate socială în societățile moderne, este invocată încă din sloganul revoluției franceze. De altfel, ea stă la baza multor învățături spirituale drept un model de comportament onorabil care aduce pace, armonie, mântuire. Preocuparea pentru celălalt, grija, atenția, aplecarea urechii la nevoile celuilalt, instituirea unui împreună temporar, întrajutorarea, dar mai ales actul de soluționare efectivă în fața unui pericol – natural, politic, ideologic, sau de altă factură, definesc și în planul artei, tendința de solidarizare.

Filosoful Richard Rorty distinge astfel două modele de a da un sens existenței noastre în lume: fie a fi solidari, atunci când ne localizăm povestea propriei vieți în contextul unei comunități, fie a fi obiectivi, atunci când ne raportăm la lume din perspectiva unei relații directe, care exclude asemănările de gândire. Ca receptori ai artei, poate o primă solidarizare cu artistul însuși o reprezintă estetica participativă, în care publicului, după secole de pasivitate, i se conferă misiunea de a participa la împlinirea gesturilor artistice și a deveni, astfel, parte din comunitate.

Pe trei nivele se manifestă solidaritatea artistului: cu subiectul – o relație de putere, de la observator la obiectul de studiu; cu publicul – artistul își asumă rolul de traducător și mesager al comunității vulnerabile către comunitatea artistică; cu artiștii – prin diverse pretexte de rezistență a artiștilor/lucrătorilor culturali, aceștia solidarizează, se grupează, protestează și revendică împreună. 

În 2010 celebrul artist și activist chinez Ai Weiwei a creat locuri de muncă pentru locuitorii unui sat din China. Peste 1600 de persoane au pictat atunci manual semințe de floarea soarelui din porțelan, rezultatul muncii lor fiind expus apoi timp de 6 luni în sala principală a muzeului Tate Modern din Londra. Exemplele sunt nenumărate, fie că vorbim de acte artistice sub formă de susținere financiară, morală sau juridică, de ajutor social ori de coagularea de tip activist a unor comunități defavorizate în jurul unor prerogative salvatoare. Sub marca „proiectului artistic” pot fi invocate tot soiul de acțiuni în sfera socială. Declarații precum „trageți, sunt artist!” (Chris Burden) se transformă astfel în „permiteți-mi să vă ajut, sunt artist!” sau în „permiteți-mi să arăt lumii ce greu vă este vouă aici și să vă arăt vouă cum puteți răzbate” (Renzo Martens). În sfera artei, acestea, însă, nu vin doar din motivații sociale ale unor organizații non-profit, ci sunt, de multe ori, și piste de investigație proprie din aria preocupărilor artiștilor.

Atât prin intermediul artei, cât și prin pârghiile asistenței sociale, organizațiilor umanitare și ale proiectelor adresate grupurilor vulnerabile, solidaritatea se transformă dintr-un sentiment care i-ar determina pe oameni să își acorde ajutor reciproc, să fie empatici și deschiși, într-o sarcină de serviciu. De cine suntem însă alături atunci când scopul solidarității se diluează la granița dintre realizarea unui proiect artistic și folosirea capitalului uman pentru ilustrarea propriului demers artistic?

Într-o societate ce finanțează sistematic proiecte artistice care solidarizează cu o cauză sau o comunitate, empatia devine o cerință de îndeplinit, un criteriu de eligibilitate. Vulnerabilitatea comunităților devine o temă de lucru a artei. Terenul pe care îl pregătește o astfel de abordare pentru arta viitorului nu este tocmai stabil. Pe de o parte, abundența subiectelor asigură mult conținut artistic de produs. Pe de altă parte, vom ajunge să expunem ajutabilul. Vom căuta dezirabilul unanim și îl vom expune. Vom deplânge subiectele/subiecții temporar și îi vom expune. Vom solidariza cu artiștii și ne vom expune ca deplângători. Vom deveni doar activiști și ne vom expune ca luptători. Dar subiecții își vor continua existența vulnerabilă și după intervenția artistică. Proiectul artistic va fi mai mult despre celălalt decât despre noi. Our other us va deveni doar them. Și atunci, cine ne îndreptățește să îl asumăm pe celălalt în numele nostru?

Întrebarea rămâne, pentru cei care doar ne uităm la ce fac artiștii, neștiind cum anume să fim solidari: de cine suntem alături în artă?