Cum anticipezi viitorul? – Interviu cu Pavel Brăila

Cu Pavel Brăila (n. 1971, Chișinău, Moldova) am stat de vorbă într-o după-masă, despre artă, politică, Timișoara și dans. În cadrul Chronic Desire – Sete Cronică e prezent cu două lucrări, I really miss dancing (2021) și Vera înseamnă credință (2023). Sunt două puncte care înconjoară circular o perioadă interesantă poate dintr-o perspectivă personală și o situație complexă, într-un cadru  global. Despre toate acestea, pe larg, va vorbi Pavel în cele ce urmează:

Gavril Pop:: Ceau! Ce faci? Cum te simți?

Pavel Brăila: Măi, îs un pic derutat, am multe chestii, duminică trebuie să plec la Salonic la festivalul de film cu un pitch, trebuie organizate multe chestii.

G.P.: Cum a fost la Timișoara cu pregătirile?

P.B.: Fantastic! A fost unul dintre primele orașe pe care le-am vizitat în România, în afara spațiului Uniunii Sovietice – eu cu niște prieteni, prin ‘90. De fiecare dată când mă întorc în Timișoara, e un oraș care îmi e aproape de inimă. 

G.P.: Mă gândeam să ne prezinți puțin contextul mai larg al celor două lucrări expuse în Chronic Desire – Sete Cronică, mă gândeam să ne prezinți puțin contextul mai larg al celor două lucrări, dacă vezi o conexiune între cele două.

P.B.: Sunt cele două perioade deosebite pentru toată civilizația – pandemia și războiul. Am făcut I really miss dancing în timpul pandemiei. Sunt o persoană socială și dintr-o dată toate activitățile erau oprite. Înțelegeam că I really miss dancing – mă durea spatele și doctorii îmi spuneau că trebuie să mai fac mișcare – și mi-am dat seama că nu făceam neapărat sport înainte, dar cel puțin o dată pe săptămână dansam. 

G.P.: E fain contextul, cum expoziția din Palatul Ștefania începe cu asta, acolo era un birt.

P.B.: Chiar da! Și eu m-am bucurat foarte tare.

G.P.: Acuma că ai văzut orașul în plin an de capitală culturală, poți să spui dacă îl simți puțin diferit sau cum ai primit și evenimentul ăsta super mare?

P.B.: În 2005 eram în Franța și Lille era Capitală Culturală. Lille era atunci un oraș foarte provincial, dar atunci când a venit acest eveniment, s-a schimbat – cred că și timișorenii simt asta, nu?

G.P.: Da, sunt de aici și pare că s-a simțit diferit, zici că nu m-am născut în Timișoara- sunt curios totuși cum o să fie de acum încolo.

P.B.: Desigur! Și Sibiul când o fost Capitală Culturală era un orășel așa puțin pierdut și eu sper și îs șanse foarte mari, că așa o să se întâmple și cu Timișoara.

G.P.: Cum o decurs realizarea video-ului (Vera înseamnă credință), dacă poți sugera începuturile, lucrurile care generează alte lucruri?

P.B.: Eu cu Vera am început să filmez imediat după război – cum a început războiul, toate proiectele la care lucram evident că și-au pierdut actualitatea și, în genere, toate proiectele de artă. Bienala de la Veneția am văzut că s-a desfășurat așa cum era decis înainte, adică puține s-au schimbat, cu toate că în centrul Europei avem un război în plină desfășurare – și asta mă sufocă. De fapt, nu cred că cineva și-a imaginat asemenea eveniment. Noi eram siguri că rușii or să vină încoace dar pe urmă când s-o dovedit că totuși Ucrainienii țin piept și cresc, se pare că ei au salvat până la urmă toată Europa. Am început să documentăm pur și simplu ce se întâmplă.

G.P.: Deci procesul a fost unul cumva foarte organic.

P.B.: Da, nu căutam neapărat un personaj, erau primele zile când a venit Vera în tabără. Era o persoană foarte interesantă și am început să o urmărim. Aia a fost prima seară, când vorbea despre identitatea națională. A spus că nu vrea să plece nicăieri pe când ceilalți veneau și apoi căutau altceva. Ei și-au găsit o patrie nouă iar Vera nu voia să plece. Mi-a zis că scrie și poezii, mi-a dat link-ul să văd – tematica lor s-a schimbat după 24 Februarie, apărea mai multă durere.

G.P.: Ți-a fost greu să menții o conexiune cu ea?

P.B.: Nu, ea e un om foarte deschis. Copii i-au spus fă ce vrei și cred că și atenția noastră i-a topit inima. Avea doar grijă să nu facem să pară ceva ce nu este, la montaj, să nu o rupi din context. A fost foarte interesant, eu i-am trimis filmele mele din trecut și ea le privea. Mă urmărește peste tot, are conturi pe toate rețelele sociale, e foarte conectată cu tot și de fiecare dată îmi scrie de pe alt telefon din cele trei pe care le are.

G.P.: Și atunci, cât ai spune că a fost și implicarea ei în toată povestea asta? Mă gândesc că poate a interacționat cumva și cu filmul…

P.B.: Ea nu l-a văzut încă și o să-i arăt versiunea finală. E o femeie sensibilă, și, de exemplu, partea în care vorbește la telefon cu fică-sa nu o să i-o arăt. Că atunci am aflat că are niște dificultăți de comunicare cu copii… Dar până la urmă, mulți din Ucraina… Până la începutul războiului, erau mulți pro și alții contra, mai ales în zonele ocupate, Donbas, Odessa, dar după începerea războiului totul s-a schimbat complet. Şi cred că data asta de 24 Februarie e începutul sfârșitului Uniunii Sovietice – că dacă nu, monumentele lui Lenin în Odessa și Donbas erau și până acum, în Kiev au fost până în 2014.

G.P.: Deci e o schimbare de paradigmă destul de importantă.

P.B.: Da, că până acum era Moscova și mai multe state mici pe lângă – acum lucrurile se schimbă, dar e greu de spus, sper doar că războiul ăsta să se termine cât mai curând.

G.P: Voiam să revin puțin la conversația telefonică cu fiica ei – e o inserție subtilă, dar care sare totuși în vedere – eram curios dacă ați vorbit înainte sau după despre lucrurile astea?

P.B: Nu, nici înainte nici după și nici ea nu vrea să vorbească despre asta. Îi mai scapă, mai ales când nu sunt camerele, atunci e mai degajată.

G.P.: Poți să-mi spui în continuare mai mult despre felul în care lucrarea a ajuns în forma pe care o are acum, sau cum te raportezi la demersul tău de aici?

P.B.: Pentru mine Vera e o jertfă a războiului, a propagandei și este un exemplu pentru mine, că totuși la 72 de ani, să-ți aduni lucrurile și să pleci de acasă un an de zile într-un cort în condiții minime… Noi nu ne putem imagina, când auzi racheta aceea, nu te poți împotrivi nicicum, aștepți moartea. Vera nu vrea să plece și experiența ei, care e una Sovietică, și cum se descurcă și comunică, felul în care își găsește ocupații permanente… N-am avut timp acum să arăt toate – să vedem cum această femeie rezistă războiului, capul să și-l țină sănătos, e un fapt eroic – pentru mine ea reprezintă toată Ucraina, e o metaforă a țării.

G.P.: Sunt curios dacă prin conversațiile avute cu ea prin taberele de refugiați ți-ai dat seama de ceva de care nu erai neapărat conștient până acum, dacă ți s-a schimbat relația ta cu identitatea națională sau nu.

P.B.: Acest război n-are nici un motiv, pur și simplu, e un moft al unui om bolnav care a pus față în față doi frați, două popoare foarte apropiate de secole. Printr-o anumită formulare a ideilor poate provoca o catastrofă și asta e o chestie foarte dureroasă, în ciuda accesului atât de facil la informații, omu’ rămâne om și din păcate ușor de manipulat, da’ cea mai mare tristețe e ce se întâmplă în Rusia. Ucrainienii s-au trezit dar pentru ceilalți, ei ascultă canalele de stat, opoziție nu-i, și mulți dintre ei sunt și profesori care au mușcat din asta.

G.P.: Da, și e înfricoșătoare toată situația.

P.B.: Foarte! Sunt sigur ca sunt și mulți români care cred că Rusia are dreptate și ucrainenii nu.

G.P.: Și atunci, cum anticipezi viitorul?

P.B.: Cine știe, poate o fi un fel de plan Marshall care o să facă Ucraina o țară mai dezvoltată și mai puțin coruptă. După cum vezi, în zona aia de război din Donbas în fiecare zi de ambele părți oamenii lupta și unii zic că poate va deveni un conflict ca între Palestina și Israel, care o să țină mult. E cert că în Rusia nu o să mai fie calm defel, nici cu Putin nici fără, da’ să vedem.