Gloria Luca (n. 1988, Iași, România) este artistă multimedia stabilită la Madrid, ale cărei lucrări explorează spațiul urban ca loc al memoriei, al transformării și al negocierii simbolice. În 2023, Luca a fost cercetătoare rezidentă în cadrul programului de formare „Țesuturi conjunctive”, dedicat „Cercetării artistice, muzeologiei critice și studiilor culturale” și organizat de Centrul de Studii al Muzeului Reina Sofía din Madrid. În 2019, a absolvit programul postmasterat „Imagini critice” al Institutului Regal de Artă din Stockholm. Lucrările sale au fost expuse în instituții precum Museu de l’Empordà (Spania), The Art Building din Vrå (Danemarca), Centrul Cultural Le Beffroi (Franța) și Galeria Națională din Praga.
Este autoarea volumului Dan Perjovschi: Ziarul orizontal – o școală de text și imagine, publicat de Curtea Veche și lansat în contextul participării lui Perjovschi la Documenta Fifteen, Kassel (2022).
Violența împotriva femeilor în societatea românească este, din păcate, o realitate cruntă. Cu cât te îndepărtezi mai mult de marile centre universitare și te apropii de România rurală, cu atât violența devine mai vizibilă și mai frecventă — o spun statisticile, o confirmă știrile.
Lucrările mele pe această temă au apărut ca reacție directă la astfel de evenimente, care au zdruncinat conștiința colectivă, fie și temporar.
Patriarhatul are imunitate este o lucrare născută din furie și neputință, după ce statul român a eșuat lamentabil în cazul Alexandrei Măceșanu, o adolescentă care a reușit să sune de mai multe ori la 112, dar nu a fost salvată. Într-o societate și jurisprudență profund patriarhale, vina e mereu pasată — oricine e de vină, numai să nu ne ocupăm serios de prevenție.Violul care nu se vede critică lipsa programelor publice de acompaniere psihologică și socială a victimelor. Într-o cultură în care „femeia e de vină”, a fi victimă înseamnă un risc constant de retraumatizare. Cine vorbește despre aceste femei, când societatea întreagă le reduce la tăcere? O întrebare ce sper să aibă ecou: dacă „ochii care nu se văd se uită”, ce facem cu abuzurile care nu se văd? În lipsa sprijinului societății și al statului, ele nu dispar — ci persistă, lăsând urme nevindecate, care se pot repeta din generație în generație, contribuind la vulnerabilizarea constantă a condiției femeii în societatea românească.
