Societatea contemporană, autohtonă și globală este marcată de două fenomene care se derulează deopotrivă. Acestea par că ne împart lumea în două și influențează în mod direct felul în care ne raportăm la realitate.
În unele zone ale societății, noțiunea de împreună, de comunitate este complet ignorată în favoarea conceptului me first (eu întâi), unde individualismul este glorificat și cu toții ne aflăm într-o cursă spre vârful care, odată atins, ne transformă în super-om. În această realitate lăcomia, diviziunea socială și nedreptatea sunt acceptate ca fiind parte din ordinea firească a lucrurilor.
De cealaltă parte a baricadei, există o suprasaturație a ideii de comunitate, care este deseori luată în derâdere ca fiind neserioasă, utopică, exagerată. Și pe bună dreptate în unele cazuri, fiindcă apartenența la un grup atrage uneori respingerea altor alternative, a ideii că putem trăi împreună, în diversitate. Astfel de atitudini dau naștere șovinismelor care, în loc să deschidă calea spre comunicare, ne aruncă dimpotrivă înapoi pe calea individualismului extrem ca singurul mod viabil de a fi și de a naviga lumea de astăzi.
Mona Vătămanu și Florin Tudor, în cadrul expoziției Chronic desire – Sete cronică, schimbă paradigma discuției despre comunitate și înțelesul conceptului de a fi împreună. Ei deschid o invitație către noi, publicul convențional, de a îmbrăca o haină nouă, cea de creator. Astfel, căpătăm un alt rol în față cu arta, cel de co-creator al unui dialog în care cu toții avem de învățat, de reflectat, de contribuit.
Cei doi artiști ne propun lucrarea Copacul vieții — amplasată la Muzeul de Transport Public „Corneliu Miklosi” — o instalație ce servește ca loc de stat împreună, de împărtășit experiențe, gânduri, idei, un spațiu în care fiecare dintre noi poate reflecta fără constrângeri. Esența sa rezidă de fapt chiar în participare și implicare, fiindcă întreg cadrul este gândit pentru a reformula ideea de școală – transformând-o în favoarea unei noi abordări mai apropiate de natură.
Copacul vieții va avea în centru un mesteacăn — achiziționat de la o pepinieră din apropierea Timișorii, ca un joc cu ideea de copac-marfă, un articol scos din ciclul economic. Locul de șezut în jurul copacului, este împodobit de chilimuri cu motive arhaice. Aceste țesături provin din diferite zone geografice, precum Balcani, Anatolia, Basarabia, Caucaz sau Iran. Chilimurile cu povești și tradiții diferite, așezate laolaltă întăresc chemarea de a ne aduna împreună, a împărtăși idei, și a descoperi lumea umăr la umăr.
În astfel de contexte, lipsite de presiune socială, pot lua naștere discuțiile care împing conștiința colectivă înainte, care explorează în condiții sigure posibilități în afara normei. Așa arată progresul sustenabil.
Contemporaneitatea înseamnă în primul rând a trăi cu moștenirea unui secol și jumătate de industrializare. A trăi într-un spațiu modelat și creat într-o proporție covârșitoare de om. Conexiunea cu natura rămâne în fundal pentru mulți dintre noi. Iar întrebări fundamentale în legătură cu cine suntem și încotro ne îndreptăm nici nu apucă să prindă formă în cuvinte.
Pentru a aduce în prim plan discuția despre rostul omului și al naturii într-o societate „a lucrurilor”, în care acestea din urmă primează în detrimentul ființelor vii, al ecosistemelor, artiștii se îndreaptă spre cotidian. Pungi de făină este o lucrare în care Mona Vătămanu și Florin Tudor aduc în atenția tuturor un bun de consum fundamental vieții dar adesea ignorat. Prin suprapuneri textuale, artiștii integrează pe suprafața pungilor de făină fragmente traduse în mai multe limbi din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Se relevă astfel utopia în care suntem cu toții angrenați discursiv, aceea că am fi egali în drepturi, în contextul economiei de piață, de producție în masă.
Legi abstracte și deopotrivă artificiale guvernează viața nu numai a tuturor oamenilor, dar și a întregii lumi naturale. În fața unui asemenea mamut de putere, este aproape imposibil să nu simțim măcar la un moment dat descurajare și neputință. Este realizarea profundă a faptului că lumea nu este construită să ne servească nouă, ci noi trebuie să o navigăm și să ne pliem după voința sa. Este un exercițiu de smerenie care ne încearcă pe toți mai devreme sau mai târziu, mai îndelung sau mai scurt, numai cât o clipă. Întrebarea semnificativă rămâne – ce putem face de acum încolo?
Pe cât de simplu pare răspunsul, pe atât de complicat este de pus în aplicare: a fi împreună, a împărtăși cu cineva, a te aduna laolaltă, a forma o comunitate și a trăi alături de ceilalți este o condiție indispensabilă vieții. Însă comodificarea ideii de a fi împreună și convingerea că acel împreună va fi mereu acolo este un pericol care ne pândește, în liniște, mereu. Ideea că nu trebuie să muncim pentru a rămâne împreună, că alții vor fi mereu acolo, iar noi îi putem ridica și întrebuința ca pe niște păpuși, a alimentat doar neîncrederea în celălalt. Și interesul nostru pentru a contribui la ceea ce este comun — a îngriji, a proteja ceea ce este al tuturor s-a diminuat și s-a transformat deopotrivă în ideea că binele sau bunul comun nu aparține nimănui.
Ar fi simplu să dăm vina pe capitalism cu al său cult exacerbat al proprietății. Complicat este exercițiul de a fi sinceri cu noi și cu cei din jur. Iar să ajungem la revelația că de fapt suntem cu toții într-o călătorie de descoperire a lumii și a sinelui – iar această aventură este cel mai dulce savurată alături de ceilalți – este realitatea posibilă pe care putem spera să o trăim. Dar numai dacă o creăm.