18 October 2021 de Andreea Neag
Peisajul urban a devenit deja ceea ce numim normă. Trăim în fibra orașelor, le exploatăm, în timp ce ele ne seacă de energie, răbdare, petrecem luni de zile adunate în trafic, stând la semafor, așteptând verdele care întârzie să vină. Trăim claie peste grămadă în camere micuțe cu vedere înspre altele și mai micuțe și visăm la evadare. O evadare care de multe ori implică alte orașe de fapt, mai aglomerate, mai înghesuite, mai vibrante. Ceea ce este destul de ușor de trecut cu vederea este faptul că în oraș nu se strânge numai o înghesuială materială, ci straturi de istorie.
În fapt, orașele noastre ascund istorii la fiecare colț de stradă, peste care noi călcăm inconștient în fiecare zi, purtați de gânduri către un viitor incert, și ignorând cu naivitate să ne gândim cum am ajuns aici. Deseori ne gândim la istorie ca la acele mari evenimente care au sucit istoria politică a lumii, care au retrasat granițele sau au omorât oameni mii. Dar probabil cea mai relevantă istorie este cea nescrisă și uitată, a vieții de zi cu zi a orașelor care astăzi ne sunt acasă. Problema este însă că le luăm de-a gata și rar încercăm să găsim răspunsuri la întrebări legate de cum au ajuns orașele noastre să arate astfel. Unul dintre motive este și pentru că nu sunt mulți oameni cu astfel de răspunsuri.
Gert Jan Kocken este un artist care caută astfel de răspunsuri, și explorează modul în care conflictele ideologice ale secolului XX, în special cel de-al Doilea Război Mondial, au schimbat configurările urbane. Seria Depictions… (Reprezentări…) confruntă publicul cu o serie de hărți de dimensiuni impresionante, însă în același timp complet debusolante. Compuse din suprapuneri de informație segmentată – ceea ce a fost distrus, apărat, abandonat, sau niciodată construit – hărțile lui Gert Jan Kocken devin hărți pentru dezorientare.
Orașul ascunde multe cicatrici, care abia după decade lasă loc unor alte flori să crească. Gert Jan Kocken rupe însă acest înveliș pe care ne-am obișnuit să-l percepem ca etern și ne oferă o nouă perspectivă de a ne înțelege trecutul și astfel pe noi înșine. O confruntare direct între trecut și prezent, între ce am fost și ce suntem astăzi. Rămâne doar întrebare unde ne îndreptăm? Artistul pune cap la cap piese ale unui puzzle uitat, fragmente de realitate care ne-a fost mai ușor să le uităm, ori să le asimilăm unei rutine.
În fiecare zi trecem pe lângă monumente fără să le mai conștientizăm, să le recunoaștem activ. Ele devin numai puncte de reper în traseele de zi cu zi. Călcăm pe foste cratere care au fost astupate, cimitire deshumate, cartiere demolate. Artistul le rupe din uitare și ni le retrasează pe hartă până la limita recunoașterii. Ca un soi de memento că orașul e viu și răspunde modului în care noi îl populăm, că avem o responsabilitate față de el, chiar dacă ne credem trecători, niște chiriași eterni. Amprenta pe oraș o lăsăm generațiilor ce vin, fie că alegem să recunoaștem sau nu.