Estetica întâlnirii. Enigma artei contemporane și Bogdan Ghiu
O discuție ca un arc peste ultimele săptămâni la Timișoara, unde arta contemporană și-a făcut cuib confortabil, dar cu privirea îndreptată spre viitor, către noi întâlniri și revelații pe care le-am putea avea, dacă am lăsa mai mult loc curajului. Cu Bogdan Ghiu, despre Estetica întâlnirii. Enigma Artei Contemporane, de Baptiste Morizot și Estelle Zhong Mengual, care s-a lansat la finalul lunii octombrie, la Editura Contrasens.
AN: Pentru început, vă invit să îmi spuneți câteva cuvinte despre cum l-ați întâlnit pe Baptiste Morizot.
BG: M-am întâlnit cu Baptiste Morizot în principal, și în al doilea rând cu Estelle Zhong Mengual, așa cum mi s-a întâmplat întotdeauna – din aproape în aproape, de la un autor la altul, de data aceasta prin Bruno Latour. Anul trecut, am descoperit această nouă direcție, nouă gândire ecologică franceză. I-am citit, i-am comandat toate cărțile, când aveam și mai mult timp de lectură… Și din aproape în aproape am descoperit această carte de artă contemporană. Eu așa am făcut dintotdeauna, ca un explorator, traducător și agent literar… eu sunt o sumă de întâlniri.
AN: Cum vi se pare că a evoluat relația omului cu arta contemporană în ultimul an și jumătate?
BG: Poate nimic nou sub soare… Poate metafora cea mai bună este aceea a unui paralelism – ele sunt față în față, dar nu se întâlnesc. Una vorbește despre cealaltă, ar vrea să se intersecteze, dar rareori se întâmplă. Arta contemporană, și arta dintotdeauna, din modernitate să spunem, de la saloanele refuzaților încoace când s-a consolidat și critica de artă, a fost sub specia scandalului (știm despre marile procese de condamnare a lui Flaubert, a lui Baudelaire și Manet). Și atunci în secolul XX, începând cu avangardele, în special cu Dadaismul, artele au forțat scandalul, ca poate singura cale negativă de (non)întâlnire cu societatea. Au forțat întâlnirea șocând societatea. Cred că poate apărea din punctul ăsta de vedere o rupere – să ne intersectăm, să nu mai fim linii paralele. Au venit accelerările astea ale artei în general – cele două, și chiar mai multe conflagrații, bombe atomice și alte nenorociri – încât arta a fost depășită la rândul ei. Ar fi devenit cumva complice cu marile nenorociri care au cutremurat cu adevărat umanitatea.
Și atunci arta s-a trezit cumva dezarmată și a ajuns în ziua de astăzi în care, ceea ce studiază aici această carte, este un anumit refuz al artei de a comunica prea mult, arta închizându-se de teamă de a nu fi digerată. Și de frică să nu fie înghițită ca un produs oarecare, arta s-a închistat în ea, și iată această enigmă a artei contemporane. Ori cei doi cercetători spun că arta închizându-se, are ea însăși de pierdut. Este o tactică imediată de a se feri, de a fi înghițită, digerată, și aruncată, dar pe termen lung, ca strategie, duce într-o fundătură. Și atunci ei se întorc la avangarde, fac un fel de uitare a faptului că noi am mai ținut în istoria artei secolului XX avangardele ca fiind doar o distrugere și o înnoire a formelor. Ori ei readuc aminte un mare slogan al suprarealiștilor – arta să schimbe și viața! Și acum devine implicit politică inserarea artei.
Ei mai fac atunci să intervină această estetică – care deja nu mai e un termen practicat, fiindcă evoluția gândirii și a filosofiei a detonat această disciplină. Ori iată un pariu important, ei vin și propun o estetică non-dogmatică. De obicei estetica este normativă, spune asta e frumos, asta e urât. Deci e o mică carte, până în 200 de pagini, foarte ambițioasă. Ei propun această idee, foarte aplicat cu exemple din arta contemporană, de strategii de întâlnire, de a include publicul, și nu de a-l respinge, dar de a căuta a-i trezi curiozitatea.
AN: Cui i-ar fi folositoare această carte – publicului sau artistului?
BG: Cred că în primul rând artiștilor, pentru că cu ei se discută, cu această incapacitate, sau nevoință care a devenit inconștientă, de a nu comunica prea mult sau de a nu comunica în registre care nu sunt artistice. Trebuie să fii deja familiarizat ca sa înțelegi ceva. Și apoi publicul ar putea înțelege că nu e de refuzat, că doar aparent artiștii întorc spatele timpului lor și oamenilor, și că efortul este adesea nu atât de mare pe cât se presupune. Arta în primul rând nu este o afacere de specialiști și de elite. Artiștii contemporani se străduiesc să fie cât mai apropiați de public, chiar dacă uneori nu prea știu s-o facă și efectul e invers – și asta e un mesaj important al cărții.
AN: Ce ar putea publicul să facă în cazul ăsta? Care e cea mai potrivită pârghie aflată la îndemâna noastră?
BG: Publicul trebuie s-o ia ușor, să nu se sperie, să se decrispeze în fața artei, care poate uneori surprinde, dar o face tocmai pentru a atrage. De multe ori refuzul comunicării e făcut tocmai pentru a incita să cauți. Dacă vezi pe o ușă scris nu bate – chiar intru! Deci să aibă mai multă încredere și să își dea seama că în artă nu este vorba de lucruri extraterestre, ci este vorba de problemele noastre de zi cu zi, privite altfel. Dar avem nevoie tocmai de alternative, pentru că altfel suntem supuși doar rațiunii economice, sau doar rațiunii politice. Deci într-un fel singura alternativă de a ieși în dominațiile unor adevăruri unice, transmise de obicei prin mass-media este recursul la arta contemporană, chiar dacă nu în totalitatea ei. De asta o estetică non-dogmatică, nenormativă, nu este practicabilă decât ca o nouă critică a artei. Pentru că în general critica artistică la rândul ei a dispărut – este mai mult comentariu jurnalistic sau marketing. Nimeni nu mai ascultă de critici pentru că fiecare are libertatea de opinie. Deci de fapt estetica aceasta a întâlnirii nu este practicabilă decât ca o nouă critică a artei care trebuie să îndrăznească să spună lucrurilor pe nume, adică să critice.
AN: Și în asta rezidă forța transformatoare a artei despre care se vorbește în carte – că putem găsi soluții pentru problemele cotidiene și în artă…
BG: Da, măcar ne scoate din noi, din dominația unor puncte de vedere la cheie, și ne poate face să ne vedem altfel pe noi înșine. Nu întâmplător bienala Art Encounters de anul acesta se cheamă Our other us. Un alt fel de a fi noi, deci iată tocmai ideea asta de a oferi o șansă artei, pentru că ea la rândul ei oferă o posibilitate de a ieși din dominația punctelor de vedere unice.
