XENIA TINCA: Cum ai explica unui public larg ce înseamnă de fapt curatoriatul?
DIANA MARINCU: Cred că cea mai bună explicație pornește de la istoria acestei profesii și de la nevoia apariției unui altfel de „mediator” între artist și public. Acesta nu mai „traduce” un mesaj al artistului, ci mai degrabă contextualizează, îmbogățește și oferă un spațiu al încrederii absolute în care lucrurile se pot construi mai departe. Poate că dacă privim istoric, vedem mai clar și curajul care stă în spatele acestei alegeri și, mai ales, observăm că alianța între artist și curator poate fi mai puternică atunci când se încearcă o transgresare a granițelor instituționale, o împotrivire la o ordine prestabilită și o reacție la problemele cele mai stringente ale societății. Misiunea cea mai importantă a curatorului este să absoarbă și să distileze o stare sau o tensiune a lucrurilor pe care o poate propaga la un nivel al vizibilității în măsură să declanșeze întrebări și transformări fundamentale în interiorul și în exteriorul artei. Expoziția de artă este unul dintre instrumentele posibile, dar nu singurul. Cred că acțiunile unui curator se pot manifesta în multiple feluri, dar acestea trebuie să fie ancorate în vizualitate și vizionarism.
XT: Ținând cont de faptul că meseria de curator este una destul de recentă în România, care sunt aspectele care te-au ghidat în a alege acest parcurs profesional?
DM: Nu am știut precis ce vreau să fac până nu am întâlnit câteva modele profesionale care m-au marcat. De aceea, eu cred cu tărie în puterea pe care o au oamenii de a-i inspira pe alții și de a completa astfel ceea ce învățăm din cărți, cursuri și alte surse de informare. Probabil că dacă nu aș fi întâlnit persoanele potrivite la momentul potrivit, nu aș fi devenit curator și nu m-aș fi dedicat cu totul acestei profesii. Așadar, norocul de a-i fi întâlnit pe profesorii mei de la Istoria Artei din București (Adrian Guță, Ruxandra Demetrescu și Anca Oroveanu), conjugat cu generozitatea profesională și personală de care am beneficiat din partea curatoarelor Liviana Dan și Anca Mihuleț, iar mai apoi a colegilor de la Fabrica de pensule din Cluj și Plan B, toate acestea au fost decisive pentru mine și cred că această recunoștință mă face să realizez ce importantă este susținerea reciprocă, în special astăzi.
XT: Cum s-a transformat relația ta cu arta de când ai făcut trecerea de la curator independent la director artistic Art Encounters?
DM: Cu arta nu mi-am schimbat relația, ci mai degrabă cu instituțiile artei și cu ecosistemul artistic. La început nu știam să interpretez atât de nuanțat toți stimulii pe care cunoașterea unui context anume ți-i poate oferi și nu eram la fel de atentă la armonizarea unor idei curatoriale cu un context de manifestare a lor. Deci, din ipostaza actuală pot să spun că am învățat să îmi urmăresc demersul curatorial în paralel cu o constelație de puncte în egală măsură importante – colaborările instituționale, nevoile unei scene artistice, loialitatea fașă de echipa cu care lucrez și ghidarea publicului în a accesa ideile pe care le propun.
XT: Ai putea să ne povestești despre unul dintre proiectele tale cele mai ambițioase?
DM: Unul din proiectele cele mai ambițioase a fost Bienala Art Encounters din 2017, unde am fost co-curator alături de Ami Barak și am avut mare noroc să lucrez cu o echipă incredibilă și cu un curator cu o experiență profesională așa de importantă, cum este Ami. Acea ediție a Bienalei a fost structurată conform unui parcurs narativ inspirat de romanul lui Georges Perec, Viața – mod de întrebuințare, iar fiecare spațiu expozițional a reprezentat un capitol tematic și un nucleu de artiști din România, din regiune și de pe scena internațională a artei. Producțiile Bienalei au fost și ele numeroase și au setat o serie de ambiții în ce privește susținerea artei românești, iar platforma complementară a fost constituită din spațiile independente din România, în încercarea de a da un semnal public referitor la capacitatea lor de a compensa pentru lipsa unor instituții publice de artă mari și solide.
XT: În contextul restricțiilor pandemiei, care au fost provocările în a concepe și organiza ultimele evenimente din cadrul Art Encounters? Cum a afectat actuala situație socială modul în care ai organizat și adaptat aceste evenimente?
DM: Am încercat împreună cu echipa Art Encounters să menținem contactul cu publicul și cu artiștii, iar programele demarate în timpul pandemiei s-au dovedit foarte necesare pe termen chiar mai lung. Acesta a fost cazul mentoratelor pe care le-am propus, conduse de artiști români și axate pe tineri artiști și pe studenți, care aveau nevoie de contactul cu colegii lor mai experimentați și cu metode diferite de a cerceta, de a produce și de a te raporta la practica artistică. În general, am încercat să nu anulăm nimic, ci doar să ne adaptăm sau să amânăm planurile pe care le aveam. Dar exercițiul acesta al adaptabilității și flexibilității este o lecție importantă, care ne readuce cu picioarele pe pământ și ne arată ca cele mai importante lucruri țin de rețelele pe care le construiești, relațiile cu ceilalți și dialogurile pe termen lung.
XT: Ce sfat i-ai da cuiva care ar vrea să intre în contact cu lumea artistică din România?
DM: Cred că cel mai important sfat ar fi să se uite cu atenție la artă, să nu uite niciodată că acolo va găsi toate răspunsurile pe care le caută.
