01 November 2021 de Ada Muntean
Arta contemporană s-a conturat într-un secol extrem de zbuciumat din punct de vedere social și politic – secolul XX, al cărui curs a fost marcat de evenimente precum cele două Războaie Mondiale, Războiul Rece, Războiul din Vietnam ș.a. Perspectiva asupra vechilor valori ce au influențat societatea secolelor precedente s-a schimbat, artiștii simțind că unica atitudine relevantă în fața noii lumi este cea de chestionare a principiilor care în mod teoretic ar fi trebuit să prevină dezumanizarea și degradarea morală a societății.
Se poate spune astfel că arta contemporană s-a născut, mai mult sau mai puțin direct, din efectele pe care suferința le-a produs umanității și din deziluzia pe care omul a resimțit-o în încercarea de a aplica niște principii considerate până atunci axiomatice, ale căror rădăcini porneau ca esență din morala creștină. Incapacitatea omului de a-și ține promisiunea față de sine în construirea unei lumi stabile și durabile a generat o atitudine de revoltă și de sabotaj față de vechile perspective asupra principiilor de construcție a lumii. Astfel, arta contemporană s-a născut într-un moment al dizolvării conceptelor despre valoare, tradiție, moralitate, sacralitate, considerate irelevante în contextul în care nu au putut opri declanșarea unor războaie ce au dezumanizat iremediabil individul.
Plasarea unui pisoar într-un context expozițional de către Marcel Duchamp (1887-1968) a pornit ca o acțiune ironică față de scena artistică a vremii și auto-ironică față de el însuși ca artist, problematizând statutul de „operă” al artei vizuale. La o primă vedere acest demers al lui Duchamp poate fi perceput ca fiind puțin teatral și în mod facil regizat pentru a atrage atenția, însă gestul în sine a fost de fapt despre cu totul altceva. Pentru o lume afectată de crimă, război, imoralitate, ignoranță și cinism, artistul a considerat că relevanța artei se articulează printr-un demers de chestionare a legitimității noilor valori. O artă sinonimă cu societatea căreia se adresa: decadentă și desacralizată. Duchamp înlătură mistificarea conceptului de creație artistică și pune sub semnul întrebării toate valorile artistice unanim acceptate și validate de până atunci, într-o lume erodată de un război (Primul Război Mondial) în care Dumnezeu e absent, pe care îl considera doar o invenție a omului. A chestionat de asemenea și așa-numita „valoare eternă” a picturii ca mediu de exprimare plastică, experimentând cu diverse materiale, precum lemn, pietre, materiale textile, plexiglas.
Libertatea totală în acțiunile omului determină un anumit tip de abordare în arta contemporană, o consecință fiind interdisciplinaritatea. Artele fuzionează și produc serii de lucrări precum și lucrări individuale care nu mai pot fi catalogate drept aparținând unei singure tehnici sau unui singur mediu de exprimare. Acest tip de experiment devine mai intens, mai cald/interactiv ca demers atât pentru artist în momentul în care creează cât și pentru receptor când se întâlnește cu lucrarea. Arta este o formă de limbaj și vrea să se adreseze într-un mod cât mai direct intelectului și afectului celui care vine în contact cu ea. Caracterul lucrărilor devine din ce în ce mai imersiv, iar granițele formale de receptare se dizolvă progresiv, permițând privitorului să se raporteze la artă nu ca la o entitate intangibilă, ci mai mult ca la o prelungire și proiecție interpretată a propriei existențe. Astfel, arta contemporană pornește din viață și este viață, cu moartea aflată mereu într-un subconștient latent.