eseu: Actor-activ, spectator-pasiv?

Actor-activ, spectator-pasiv?

Pentru mult timp nu mi-am pus întrebări despre artă. Avea o relevanţă inerentă pentru mine fiindcă mă aflam în proximitatea acestui domeniu, îmi aducea plăcere şi aveam o mare curiozitate faţă de formele sale. Totuşi, în urmă cu ceva timp, am intrat într-un proces în care mi-am provocat asumpţiile iniţiale. Luând distanţă şi făcând un salt spre alte medii, am început să-mi pun întrebări despre ceea ce înainte luăm ca atare. Odată ce păşeşti în afară şi ai posibilitatea să iei distanţă, ai ocazia să priveşti diferit lucrurile şi să îţi pui întrebări. În acest context, am început să chestionez poziţia ori puterea de schimbare pe care o are sau o poate avea arta într-o constelaţie mai largă a relaţiilor sociale.

Mai concret: ce face arta în cadrul comunităţilor în care trăim? Poate fi un instrument de emancipare politică ori socială – are ea această putere? În ce condiţii?

Formatul unui eseu nu este unul echitabil pentru a răspunde acestor întrebări, însă ceea ce îmi propun este o reflecţie personală, o încercare modestă – evident, fără vreo pretenţie de a fi exhaustivă – de a prezenta pe scurt două direcţii teoretice cu care m-am întâlnit în căutările mele privind relaţia dintre artă, politică şi societate.

Cele mai prolifice dezbateri în acest sens au avut loc în cadrul Şcolii de la Frankfurt în prima jumătate a secolului trecut.Teoreticieni diverşi au fost preocupaţi de liantul dintre tărâmul estetic şi societate şi au format un corpus de cunoaştere deosebit de important pentru analizele culturale şi artistice. În volumul Aesthetics and Politics (2020) sunt puse laolaltă o serie de eseuri şi scrisori care aduc împreună contribuţii din partea lui Theodor Adorno, Walter Benjamin, Ernst Bloch, Bertolt Brecht şi Gyorgy Lukács.

Voi reliefa în particular viziunea lui Bertolt Brecht din cadrul unei dezbateri asupra realismului. Un fapt asupra căruia cad de acord mulţi teoreticieni şi artişti care pledează pentru o artă implicată social este că realismul este forma pe care arta trebuie să o îmbrace pentru a induce un spirit progresist – ori chiar revoluţionar – în rândul oamenilor. Pentru aceştia arta trebuie să exploreze critic relaţiile sociale care există în societatea contemporană, dar şi să ofere populaţiei soluţii în vederea progresului şi dezvoltării acesteia. Arta trebuie să aibă o misiune socială.

Brecht a fost un dramaturg şi a experimentat adesea în practica sa cu formele artistice. Brecht considera că nu ar trebui să urmăm modele clasice realiste în practica artistică fiindcă astfel nu am mai fi fideli realităţii actuale. Realitatea complexă în care trăim cheamă spre inovaţie şi experiment pentru a o reprezenta, iar Brecht spune din experienţa sa cu clasele muncitoare din timpul său – din partea cărora cerea sfaturi în munca sa – că acestea înţelegeau şi simţeau această nevoie a diversităţii în exprimarea artistică. Formele de expresie trebuiau să rezoneze cu modul în care realitatea ne face să ne simţim, să implice masele şi să le ofere instrumentele pentru a ieşi din presupusa poziţie pasivă de simplu spectator.

Jacques Rancière, pe de altă parte, provoacă opoziţia actor-activ şi spectator-pasiv în eseul său The Emancipated Spectator – opoziţie care a fost adesea folosită ca şi motiv pentru a „reforma” arta în vederea unei practici artistice care să implice şi să stimuleze publicul în mod activ. Rancière descrie cum privirea printr-o lentilă care asumă existenţa acestei distanţe, dintre actul artistic şi public, implică asumarea unor capacităţi inegale între cele două entităţi. Asumpția conform căreia spectatorul trebuie transformat într-un agent activ presupune că privirea, citirea sau meditarea asupra artei ar fi acţiuni pasive. Rancière explică cum acest act de translatare şi înţelegere a unui act artistic presupune o muncă în sine, prin intermediul căreia spectatorul face legături cu experienţa şi cunoaşterea proprie. Pentru el oamenii au capacitatea de a discerne şi de selecta cunoaştere din practica artistică şi nu e necesar ca artistul să recurgă la forme paternaliste de “activare” a spectatorului.

Prin urmare, Rancière îndeamnă spre o practică artistică dispusă să ofere o autonomie publicului fără ca aceasta să ia forma unei „lecţii” cu o înţelegere unică, iar o asemenea practică ar putea îmbrăţişa inevitabil şi principiile metodologice susţinute de Brecht: deschiderea spre folosirea unei palete eterogene de forme artistice pentru a reflecta realitatea în pluralitatea manifestărilor sale. O asemenea abordare oferă, de asemenea, o autonomie şi artistului, întrucât creaţia acestuia nu ar fi limitată de formă ori de vreo ţintă foarte precisă, iar astfel, cunoaşterea implicată în practica artistică poate fi amplificată. În final, e important de subliniat faptul că puterea de acţiune socială a artei nu trebuie înţeleasă ca fiind una nemijlocită, ci, mai degrabă, cum descrie Rancière (Jacques Rancière, The Emancipated Spectator, Verso, 2011), arta produce „o formă de conştiinţă, o intensitate a unui sentiment, o energie pentru acţiune”.