Am remarcat faptul că în ultimii ani figurile feminine din cinematografie sunt încă îngrijorător de slab reprezentate și atunci când sunt, apar ca niște figuri contre-jour ancorate în țesutul unei culturi, de multe ori redând imagini stereotipe, ușor recognoscibile de publicul larg și care nu au alt efect decât să fie plăcute din punct de vedere estetic și să „mulțumească” orizontul de așteptare al publicului. Ne mai dorim, încă, astfel de imagini asupra reprezentărilor de gen? Sau vrem, totuși, o viziune mai naturală, mai obiectivă asupra acestor reprezentări? Regizoarele par că în ultimii ani reușesc să readucă, să reîmprospăteze aceste viziuni, cumva negate de tradiționalizarea din cinematografia mainstream. Ce ne-ncurcă, totuși, e din nou lipsa vizibilității. Nu sunt adeptul statisticilor, listelor, sau clasificărilor de orice fel, însă am auzit de prea multe ori menționându-se aceste inegalități numerice (atât în artă, în cinema, cât și în literatură, unde mă simt mai confortabil și unde am observat și eu discrepanțe semnificative în ceea ce privește reprezentarea, ecoul, stereotipizarea).
Spre exemplu, Lucy Fulford & Rachel Seagal Hamilton deschid subiectul într-un articol pentru Canon Europe, Women have to work twice as hard – debating gender bias in the film industry. În 2019 doar 21% din componența lumii cinematografice din Statele Unite din acel an (regizori, scriitori, scenografi, directori de producție etc.) au fost femei, procentul crescând doar cu 4% din 1998 până acum – cu o singură regizoare, Kathryn Bigelow, care a primit Premiul Oscar în 2010 pentru The Hurt Locker. Un alt studiu realizat de European Women’s Audiovisual Network (EWAN) conchide că din 44% din femeile absolvente al unei școli de film, mai puțin de jumătate reușesc să profeseze.
Cum e să-ți construiești o carieră într-o industrie care e adesea asociată cu un anumit tip de autoritate pe care Occidentul o perpetuează prin răspândirea unor stereotipuri (atât în conținut, cât și în background)? Cred că răspunsurile la toate această întrebare ne-a fost oferit de regizoarele din ultimii ani care, prin profesionalism, tehnică și intuiție și-au construit o imagine puternică. Misiunea lor a devenit, deconstruirea acestor stereotipuri, o schimbare de perspectivă asupra felului în care analizăm filmele.
Cum ajungem la aceste femei puternice atunci când industria cinematografică mainstream e încă dominată de reprezentări stereotipe ale unei feminități aproape toxice, uneori fără substanță. Nu mă refer aici doar la tipicele highschool movies în care categorizarea e destul de evidentă, ci chiar la multe alte filme în care, cel puțin la suprafață, sunt înlăturate ca instanțe de putere.
Nici instrumentele critice cu care am putea într-o oarecare măsură regla contextele de interpretare nu sunt favorabile, cel puțin din punct de vedere statistic. Femeile sunt încă slab reprezentate și în critica de film. Conform unui studiu studiu realizat de Martha M. Lauzen, Thumbs Down 2022: Film Critics and Gender, and why it Matters, pandemia pare să fi amenințat atât artele spectacolului, cât și industria filmului (cât și cât și ziarele care perpetuau critica de film). Rezultatele obținute de Lauzen conchid cum că în 2016 69% din numărul criticilor de film (radio, televizor, online) din Statele Unite sunt bărbați, iar restul de 31% femei, având o creștere de 35% până în 2020, urmând ca pe la jumătatea anului 2022 să scadă treptat spre 26%. De ce e așa importantă reprezentarea în cinematografie? Filmele sunt pe departe cele mai accesibile modalități de diseminare a unor informații, valori etice, și au un potențial educațional semnificativ.
În ceea ce privește cinematografia românească, aceasta e dominată de o viziune tradiționalistă, conservatoare, care se uită la relațiile de putere cu un ochi puțin antrenat în a observa potențialul pe care imaginile pot să îl aibă în deconstruirea acestei perspective. Publicul românesc e încă puțin obișnuit cu schimbările de paradigmă, însă am observat că schimbarea se produce încet cu ajutorul unor inițiative, aș zice eu, curajoase, care încearcă să aducă în fața publicului atât instrumente critice de analiză și interpretare, cât şi să creeze un spațiu comun între tradiție și (post)modernitate, în care acceptarea deconstrucției unor norme devine normă în sine. E normal să existe acei giganți pe umerii căruia să ne așezăm (ca să aduc în discuție celebra metaforă care a bântuit istoria culturală). Și e la fel de normal să vrem să luptăm împotriva lor, păstrând doar scenariile care să ne ajute să ne dezvoltăm atât ca indivizi cât și la nivel de comunitate.
Aici voiam, de fapt, să ajung – prin toată pledoaria mea statistică vreau să spun doar că am avea nevoie de mai multe perspective, de o reînnoire a spațiilor în care se intersectează culturi, viziuni uneori contradictorii, și discursuri cât mai diverse. O astfel de viziune e adusă de către proiectul F-SIDES. A Female Gaze Cineclub, una dintre inițiativele curajoase din România care încearcă să recentreze lumea cinematografică, să o privească prin ochii unor femei regizor, să readucă în fața publicului românesc diversitatea și să creeze un spațiu de dialog care să filtreze relațiile de gen și reprezentarea feminității în cinema. Este, totodată, și primul proiect de cinema din România dedicat în totalitate regizoarelor.
Potențialul proiectului e chiar acela de a regla discrepanțele din spațiul cinematografic românesc în care „în ultimii ani, doar 19% din producțiile românești din cinematografe au fost regizate sau co-regizate de femei. În 2019, doar 17% din filmele lansate în România au fost regizate sau co-regizate de femei.” Pe Ioana Diaconu, co-fondatoare a proiectului, am cunoscut-o în cadrul unui alt program, Poster x Poem, care își propune să creeze un spațiu de dialog între literatură și artele vizuale, ca mai apoi să aflu că este și organizatoare a Bucharest Fashion Film Festival, ajuns deja la a 5-a ediție, unde moda și filmul sunt aduse împreună. F-SIDES, pe de altă parte, e preocupat de intersecția dintre studiile de gen și cinema, de felul în care vedem aceste figuri feminine (fie ele personaje, fie producători), sau de modul cum percepem feminitatea per se. Organizatorii festivalului își propun să aducă filme din cât mai multe locuri, cât mai diverse, lucru care ar putea soluționa într-o oarecare măsură discrepanțele etnice și distanțele culturale care pot apărea atunci când vine vorba de reprezentările feminității.
Discutând cu Ioana, mi s-a părut relevantă ideea dezvoltării unui modul educațional pentru adolescenți care să chestioneze importanța reprezentării și existența unui material critic dedicat tinerilor, atingând subiecte precum: De ce mai e nevoie de feminism astăzi?, Beyond blue and pink: cum lărgim orizonturile socializării de gen, Corpul: teren personal dar profund politic, Cetățenele: relația femeilor cu statul-națiune, Aici nu ești binevenită: genul și spațiul, Muncă domestică într-o lume globalizată, Femei în poziții de putere, Taking it forward – feminisme emergente, feminism pop și postfeminism. Început în 2020, F-SIDES s-a dezvoltat organic, făcându-și loc în mai multe cinematografe din țară (București, Cluj, Sibiu, Timișoara). Timișoara va găzdui și ea, în perioada 27 septembrie – 2 octombrie unul dintre aceste evenimente, la Cinema Victoria. Am încredere că proiecțiile acestor filme vor avea un impact semnificativ asupra spațiului cultural.
