Dan Perjovschi este artist, jurnalist și desenator născut la Sibiu în 1961. După finalizarea liceului de artă din Sibiu a urmat cursurile Academiei de Artă din Iași. În timpul regimului comunist a fost unul dintre membrii proeminenți ai Atelier 35 din Oradea. În prezent este grafician al Revistei 22 și unul dintre cei mai cunoscuți artiști români contemporani.
Proiectul lui se numește „Insert” și este compus dintr-o serie de desene infiltrate în trei elemente ale spațiului public: în presă și reviste tipărite din Timișoara, București, Iași și Sibiu, pe un tramvai care va circula în Timișoara pe parcursul anului 2023 și pe un avizier stradal folosit ca spațiu de expoziție. „Insert” acționează și activează alte teritorii, diferite de spațiile convenționale de expunere.
Artistul, pe care îl veți (re)descoperi mai jos într-un interviu acordat ArtSens, înțelege și reprezintă lumea prin desene, mereu la limita dintre artă și reportaj social sau politic. Desenele sale sunt editoriale vizuale, scurte și la obiect, care descriu prezentul în mod lucid și experimental.
Cătălin Alb: Proiectul „Insert” are o puternică notă performativă, fiind gândit și expus în mai multe spații și moduri. Care este intenția pe care ați avut-o față de public?
Dan Perjovschi: Arăt și exploatez spații pentru arte vizuale în afara muzeului și cubului alb. Nu aștept să vină publicul la mine, mă duc eu la el prin ziare, panouri de afișaj și tramvaie. Cu alte cuvinte dau peste cap convențiile, ce este arta, unde este arta și cine este publicul artei. Un tramvai care se învârte un an de zile în oraș are ca public toți locuitorii orașului, nu? Cu alte cuvinte, o să am mai mult public decât echipa locală de fotbal, nu?
C.A.: Revoluția din 1989 se repetă în creațiile dumneavoastră. La Timișoara s-a materializat vântul schimbării și aici a început revoluția acum 33 de ani. Cum relaționați în prezent cu acel moment?
D.P.: Revoluția este pentru mine un moment FUNDAMENTAL, un moment fondator al meu ca cetățean și artist. NU o să uit niciodată. Timișoara este și va rămâne parte a acelui moment. Pe toate zidurile pe care le-am desenat pe toată planeta păstrez ceva din acel moment. Ceva din nebunia aia a câștigării libertății de expresie există în fiecare desen sau cuvânt al meu. De aia desenez alb negru, de aia scriu pe ziduri. De aia fac artă cu agendă politică.
C.A.: Un panou din „Insert” face referire la un performance realizat la începutul anilor ’90 în cadrul festivalului „Stare fără titlu” în care v-ați închis în cabina portarului, ați tapetat-o cu hârtie și ați desenat-o timp de 3 zile și 2 nopți până a ajuns din albă neagră. Ce amintiri aveți din momentul respectiv?
D.P.: A fost o performanță durațională. Era primul festival de artă în stare de libertate și nu am vrut să îmi întâlnesc generația de artist pentru că atunci credeam că eu și generația mea am fost lași, nu am făcut mare brânză și nu am luptat pe față cu dictatura. Între timp mi-am mai nuanțat poziția pentru că într-o societate înghețată și fără viitor a face expoziții aproape săptămânal cum făceam cu Atelier 35 Oradea este un act dizident.
Am mai vrut să arăt că desenul este un mediu performativ și nu ceva neapărat de pus în ramă. Și că muzeul nu înseamnă numai sală de bal. Deși am desenat închis într-o cameră, performanța mea era politică.
C.A.: Cât de mult s-a schimbat viziunea artistică față de arta în spațiul public de atunci și până în prezent?
D.P.: În 1990 sau 1991 nu exista artă în spațiul public. Noi am inventat-o. Atunci în primii ani corpul era ceva radical. Corpul sacrificat pentru libertate, nu? Oamenii muriseră pe străzi. Încă simțeai în carne tensiunea aia. Acum pe străzi e carnaval. Și târg de Crăciun.
Da, s-a schimbat enorm. Am folosit corpul și am făcut performance pentru că BODY (n. r. corpul) era un material radical. Și ieftin. Eram săraci lipiți, dar aveam curaj. Acum nu mai suntem lipiți și am devenit conformiști. În anii ’90 discutam despre libertate de expresie, de opinie, de mișcare. Acum discutăm despre bani, bugete, onorarii, licitații, cote. De aia fac INSERT, ca să aduc aminte ce înseamnă libertatea. De aia desenele mele au un look de manifest de graffiti revoluționar, scris în fugă pe ziduri de orașe care se eliberează de dictaturi. De aia desenez politic și niciodată estetic.
C.A.: Lucrările dumneavoastră au public diferit în funcție de locurile în care sunt expuse. Vă intrigă modul în care ar putea fi receptate desenele pe care le veți face pe tramvaiul timișorean?
D.P.: Am desenat toată fațada de sticlă la ce e astăzi Kunsthalle Bega (pentru prima Bienală Art Encounters), am desenat 100 de stâlpi de iluminat din toate cartierele Timișoarei (pentru Bienala de Arhitectură Beta), am făcut prima mea expoziție solo la Indecis (un artist-run space, nu un muzeu) și performance-ul meu din 1993, când mi-am tatuat pe umăr cuvântul România, astăzi este în colecția G. Pompidou din Paris. Toate aceste lucrări au publicul lor. La vernisaj la mine vin și studenți, nu neapărat de la arte, și pensionari abonați la Revista 22. Eu am trecere și la directorul muzeului, și la portarul lui… În ultima vreme, mai ales la portari pentru că m-am cam certat cu directorii.
C.A.: Ce relație aveți cu orașul Timișoara, ce vă leagă de el? Ce credeți că are în plus față de alte locuri sau de ce are nevoie orașul în acest moment?
D.P.: În acest moment, în arte vizuale, Timișoara este prima scenă a României. Sunt onorat să fac parte din proiectele de aici. Nu am să uit niciodată zilele alea când toată țara, inclusiv eu, asistam neputincioși (audio prin Europa Liberă, că nu aveam internet și social media) cum Timișoara lupta, murea și învia singură. Și noi tăceam mâlc. Timișoara, primul oraș liber. Festivalurile Zona și mai târziu relația cu zona independentă, Tam Tam, Indecis, Contrasens, Art Encounters au însemnat foarte mult pentru mine ca artist. Și Memorialul Revoluției. Am venit și vin cu plăcere la Timișoara și artistic și activistic. Am prieteni buni și respect mulți artiști și proiecte de acolo. Studfest pe vremuri, Sit and Read, Două Bufnițe, Secret Garden acum și câte și mai câte.
C.A.: Ca un artist consacrat care a expus în atât de multe locuri, cum vă priviți munca și cariera din exterior? Vă influențează sau vă emoționează modul în care sunt primite lucrările dumneavoastră?
D.P.: Și da și nu. Desigur publicul are un rol important și după cum se vede arta mea e mai „populară” pentru un public nespecializat tocmai pentru că are caracter direct de desen de presă. Când am proiecte în spațiul public bineînțeles că mă afectează pozitiv sau negativ comentariile de pe social media sau reacțiile cetățenilor. Dar sunt de mult în branșa asta că să nu mai am iluzia admirației totale. În 13 ani de desenat Ziarul Orizontal la Sibiu nu am reușit să conving toți sibienii că zidul ăla e artă sau că măcar merită o privire.
C.A.: Aveți un simț extraordinar în a esențializa concepte, emoții, revoluții și schimbări acute din societate în cuvinte și desene simple și scurte. Dacă ar fi să rezumați starea în care se afla cultura românească în acest moment, care ar fi?
D.P.: Mediocră. Obosită. Obedientă. Fără revoluție.