Casele de cultură sunt poate singurele instituții din zona rurală din România care poartă încă această încărcătură semantică în zone altfel complet rupte de acest domeniu al culturii, şi așa fragil dar totuși nu inexistent în (unele dintre zonele urbane din) România. Vestigii ale unor vremuri şi practici apuse, dar care ținteau către o dezvoltare umană și socială pe toate palierele, este de investigat cât timp va mai trece până ce în mintea utilizatorilor lor actuali termenul de cultură va fi devenit echivalent chermezelor care sunt de cele mai multe ori singurele evenimente care se mai desfășoară acolo. Lucru de altfel deloc condamnabil în sine (întotdeauna aceste locuri au servit și ca locuri de socializare și divertisment, pentru baluri, dansuri şi întâlniri), dacă el nu ar ajunge să epuizeze sensul teoretic al sintagmei și pe cel practic al spațiului. Condamnabil este deci faptul că doar atât, cu excepția poate a unor serbări școlare, mai găzduiesc majoritatea acestor instituții.
Dacă înainte de 1989, povestesc părinții, bunicii sau cunoscuții noștri, ori ne amintim chiar unii dintre noi, în cele mai multe dintre aceste locuri se puteau vedea filme, piese de teatru, audia concerte sau desfășura alte activități artistice ori educative, acum ele au devenit în mare parte inaccesibile pentru comunități, fiind dedicate unor evenimente private mai mult sau mai puțin apropiate de interese politice meschine. Fenomen explicabil de altfel în relație cu fenomenul de depopulare masivă a zonelor rurale (și numai) din România, a educației precare din mediile rurale (şi nu numai), a lipsei de resurse ori a (re)direcționării acestora către „alte priorități”.
Acapararea și deturnarea caselor de cultură de la scopurile lor nobile explicite, nu este însă una recentă, după cum ne atrage atenția Irina Botea Bucan în chiar statementul instalației ei prezente în expoziția Chronic desire – Sete cronică: „Politicile culturale, agendele politice, arhitectura, cultura materială, relatările personale și colective acționează concertat atât în interiorul cât și în jurul lor, amintindu-ne de dorințele lor anterioare: dezvoltarea individului multidimensional* în cadrul unei comunități, supravegherea timpului liber al indivizilor, centralizarea activităților culturale și informale educative dintr-o zonă socio-geografică, permițând totodată un anumit grad de negociere în producerea colectivă a culturii.”(traducerea şi sublinierea mea)
Contribuția dispariției lor și a comunităților cărora le-ar putea deservi la conturarea spațiului rural românesc ca o alteritate radicală (barieră teoretic nejustificabilă dar în practica românească aproape imposibil de trecut: aceea dintre viața din mai micile sau mai marile orașe şi sate), se accelerează pe măsură ce aceste resurse și infrastructuri devin din ce în ce mai deteriorate sau acaparate, odată cu aceste fenomene și cu schimbul de generații pierzându-se totodată o parte importantă din ideea accesului democratic la cultură, ori construcția acestei culturi în mod comunitar în afara „centrului” urban.
Pe fundalul acestor realități se construieşte lucrarea Irinei Botea Bucan din cadrul expoziției Chronic desire – Sete cronică, lucrare intitulată What makes a Cultural House? şi dezvoltată în relația cu cercetarea doctorală pe care artista o desfășoară în cadrul Universității Goldsmiths din Londra.
Relația Irinei cu mediul rural e una personală, viscerala şi afectivă. Născută în Ploiești, plecată „în lume” pentru mulți ani, întâi la București, apoi la Chicago, apoi la Londra, apoi înapoi la București dar niciodată rămânând doar într-un loc, Irina și-a construit „la țară”, într-o comună din județul Argeș o piatră de hotar bine înrădăcinată, un marker al memoriei și istoriei personale, o pânză în cadrul căreia uneori devine un fir de legătură. Loc al unor experimente și investigații artistice, spațiul rural este deci pentru artistă o (re)sursă de inspirație în ambele sensuri ale cuvântului.
Relația ei cu ceea ce numește „munca femeilor”, referindu-se preponderent la broderie, pe care a abordat-o la rândul său în ultima vreme în proiecte diverse cu caracter pluridisciplinar, se întoarce acum către o posibilă sursă, aceea a producției casnice textile, o activitate nelipsită anterior din gospodăria românească din mediul rural, dar care decade, asemenea caselor de cultură, odată cu invadarea pieței românești de mărfuri accesibile de substitut. Fără a idealiza această muncă grea, obositoare și uneori opresivă, pe care o pune adesea în relație teoretică cu posibilitățile reale de expresie personală a practicantelor ei, Irina continuă, (re)adaptează şi pune în relație tehnici vechi cu diverse (noi) tehnologii. Ambivalența acestora din urmă – eficiență versus impersonalitate, este depășită prin narațiunile încărcate de foarte multă emoție şi foarte umane pe care le țese în aceste instalații, situații sau obiecte, precum cele din instalația Cuvinte-cheie.Voci.Acțiune, realizată împreună cu Jon Dean și trei grupuri de femei din contexte sociale diverse ce au avut experiența violenței domestice (Vocea Colectivă, Power of the Ladies și The Peaches), prezentată la Timişoara în cadrul expoziției De partea ei/ On her side din 2022.
Construită ca o „cameră” dintr-o casă de cultură cu ale sale „multiple roluri și facilitarea întâlnirilor sociale” pe care artista le atribuie caselor de cultură și căminelor culturale, dar imersată în spațiul cultural al expoziției Chronic desire – Sete cronică, instalația What makes a culture house? „propune un loc care poate fi folosit pentru adunări, discuții și diverse activități atât de către indivizi, cât și de colective/ grupuri. Nu oferă doar materiale de arhivă dintr-o istorie extinsă a caselor culturale și a căminelor culturale în formatul lor original, ci și din interiorul componentelor instalației în sine (broderie și mobilier din lemn)”(traducerea mea). Prin aducerea laolaltă a acestor elemente, precum şi prin plasarea unui „monitor situat în spațiu [care] va pune la dispoziție filme create în diferite case și cămine culturale (realizate de Irina în colaborare cu Jon Dean)” (traducerea şi adăugirea mea) și a unor piese de mobilier construite în colaborare cu Pavel Iacob, lucrarea în acelaşi timp creează, întru(chi)pează, arhivează şi prezintă viața, moartea şi istoria caselor de cultură şi dă poate un mic imbold renaşterii lor. În cuvintele artistei: „Dorința mea este să activez imaginația în jurul caselor de cultură, a posibilităților pe care ele le aveau pentru dezvoltarea individului în interiorul unei comunități, nu să prezint, nu să documentez, ci să activez și să deconstruiesc poate the entanglement which constitutes a cultural house.”
*Irina Botea folosește acest termen ca opusul a ceea ce Herbert Marcuse numește „One Dimensional Man” în cartea sa cu același titlu. Fragmente din această carte sunt traduse în limba română în Herbert Marcuse, Scrieri filosofice, Editura politică, 1977.