Omul este depășire de sine.
Din cele mai vechi timpuri, recuperate prin artefacte, chiar înainte de inventarea scrierii, se crede că oamenii au proiectat în afara lor, ceva mai puternic, mai bun sau mai important decât fiecare dintre ei și decât toți la un loc.
Acest ceva a fost, până nu demult, dacă ne uităm în raport cu întreaga istorie a umanității (cu foarte puține excepții) o serie de zei, un zeu unic, sau o succesiune a acestor două. Format adesea pe măsura omului, Zeul era un om perfecționat. Dumnezeul avea, și încă are pentru mulți, o formă sau mesageri aproape umani – ființe excepționale, semizei, profeți sau eroi.
Eroi mitologici despre care uneori se spune că ar fi fost la rândul lor tot oameni, care au înfăptuit, pentru specia lor, realizări excepționale. Acesta este locul unde istoria, religia și mitologia sunt de fapt același lucru, privit din perspective diferite.
La baza lor stă însă acest caracter excepțional și această ființă (aproape) umană, care dă naștere unei transformări atât de profunde, încât modifică radical modul de viață, percepția și credințele aproape tuturor celorlalți confrați – pe o rază mai îngustă sau mai extinsă teritorial.
E greu de spus dacă o dată cu modernitatea sau, de fapt, cu mult înainte, această raportare la un ideal de om perfecționat a devenit o construcție conștientă. Se știe de pildă că Renascentiștii puneau omul în centrul universului. Se pune de asemenea problema, așa cum face istoricul Paul Veyne, că grecii ar fi fost la rândul lor conștienți de relația foarte apropiată dintre caracterul umanizat și cel alegoric al zeităților lor. Platon însuși era conștient de limitele morale ale miturilor și deci privea relația acestea în relație cu un ideal moral și uman.
Iluminismul urmărea deja eliberarea omului dintre rămășițele ideilor învechite și superstiții, dar Nietzsche este încă luat drept punct de reper ca fiind cel care cere o depășire a condiției umane în aparență fără niciun scop și fără niciun reper. Dumnezeu a murit, trăiască Supraomul, acest dincolo care se aruncă în neant pentru a se depăși doar pe sine (ca persoană, dar mai ales ca condiție). Ce este însă remarcabil nu este totuși această formulare ușor de reținut de la Nietzsche, ci faptul cu totul banal și ușor remarcabil că fiecare om este un supraom pentru generația anterioară lui. Nu prin efort personal, în cazul multora, ci prin apartenență la un traseu evolutiv pe care alții îl deschid sau îl creează, așa cum spunea Sartre, pentru întreaga umanitate.
Umanitate, ce cuvânt brutal
Este greu de negat cu argumente că acum, la fel ca altădată, se petrec o serie de orori – războaie, crime și violuri, ne face presa să credem, sunt la tot pasul. Planeta se degradează, consumăm resurse insuficiente într-un mod ineficient, ne-am pierdut reperele odată cu reperul.
Este însă la fel de greu de negat că cel mai sărac om de acum trăiește mai bine decât cel mai sărac om de la începutul secolului XX, că tehnologia a avansat cu o viteză incredibilă, că sclavia a fost abolită de pe aproape întreaga suprafață a planetei, că o serie de boli care ucideau masiv o parte importantă din populația planetei au fost complet eradicate, și că suntem (încă) singura specie care ne-am organizat în așa fel încât recolta noastră și vânatul nostru ajung printr-o serie de etape de care mulți dintre noi nu suntem conștienți într-un fel de peșteri luminoase, în care sunt aranjate pe categorii, preparate, ambalate și pregătite ca noi doar să le târâm în cuib și, uneori, doar să le desfacem pielea artificială și să le consumăm. Și toate astea în schimbul muncii noastre (sau a înaintașilor noștri) transformată în niște pietricele zdrăngănitoare și lucioase ori a unor frunze atipic de rezistente și de forma simetrică.
De unde venim și încotro ne îndreptăm?
Este puțin de mirare, deci, că lumea se schimbă, spun unii, în mod radical, în mod accelerat, mai repede decât s-a schimbat vreodată. Ce uită aceștia să spună este că noi toți, la nivel colectiv, suntem lumea, cel puțin cea care se schimba rapid, iar aproape tot ce se schimbă împrejur rapid se schimbă datorită nouă și din cauza noastră. În funcție de unde ne aflăm, ori ce facem, ce știm, sau ce vedem, roboții sunt pe cale să ne înlocuiască, oceanele să ne inunde insula definitiv, suntem pe cale să ne mutăm pe Marte ori să trăim în deplină stare de funcționare până la 120 de ani. Și ce ne facem atunci?
Pe principiul corăbiei lui Tezeu, care se schimba în mers până ce a ajuns la destinație fără să mai aibă nici una dintre componentele inițiale, vom mai fi atunci umani? Dacă vom avea brațe robotice, organe produse în laborator, un mediu de existență creat artificial, dacă copiii noștri (?) vor fi creați și se vor naște în laborator, la fel și hrana noastră, poate chiar mintea noastră(?), conștiința noastră, sau o altă conștiință va lua naștere acolo, vom mai fi noi sau vor mai fi aceia umani? Vom fi atunci postumani sau vor fi postumani cei ce vor fi, doar puțin asemenea nouă, sau complet diferiți? Este postumanul noua treaptă de evoluție a umanității?
Și va fi bine dacă va fi astfel? Va mai însemna binele ceva pentru a treia generație de roboți care se construiesc unii pe alții? Și ar trebui să mai însemne? Altceva decât un ulei bun și un motor infinit?
Venind dintr-o lume numai a noastră
Acestea sunt câteva dintre întrebările pe care (și) le pun sau la care răspund cei ce cercetează ori promovează tematica postumanismului. Majoritatea sunt optimiști, fie ca admit capacitatea noastră ca specie de a ne adapta și de a integra schimbările tehnologice în noi moduri de viață, fie că acceptă, cu stoicism, sau chiar cu entuziasm, dispariția noastră totală. Nu ne vom întreba aici ce justifică asemenea idei – ci ce le-a dat naștere. Este umanul depășit? Și-a atins umanismul – înțeles ca viziunea despre această specie ca fiind cea mai evoluată de pe această planetă – limitele?
Unii spun că umanismul e falocentric, eurocentric, că plasează omul în opoziție cu celelalte animale și cu mediul natural (din care, până la urmă, facem și noi parte). Dar este dispariția sau transformarea omului într-un altceva bionic, tehnologic, mutat și permutat cu adevărat o soluție la aceste probleme?
