Fie că te afli pe scaunul din atelierul artistului, fie pe cel din biroul informaticianului, din cabinetul medical al doctorului, de la catedra profesorului, politicianului din parlament sau pe orice alt scaun prezent în ecosistemul societății, există tendința generală de auto-presare, de supra-ambiționare personală, de auto-exploatare, etc. Această înclinație își continuă cursul până ajunge la auto-amăgire, frustrare, neîncredere de sine, sentimentul incapacității, iar prin felul acesta ne pavăm cu o puternică determinare îndepărtarea de poziția firească sau mediul natural de a funcționa și, implicit, de a ne raporta la cadrul înconjurător. Cu alte cuvinte, sistemul de raportare la mediul intern și mediul extern omului este profund deteriorat, iar în jurul acestui sistem se crează un cerc vicios în care omul tinde să se complacă, fără a mai apela la conștientizarea de sine și a acțiunilor sale pentru o posibilă redresare pe făgașul natural al vieții. Unde și în ce condiții putem identifica această distorsiune sau decentrare din cadrul mecanismului de operare al individului, respectiv colectivului?
Oare să fie vorba de mass-media și uneltele invizibile cu care operează într-un sistem capitalist, unde consumerismul prinde rădăcini din ce în ce mai adânci? Sau să aibă de a face cu sistemul educațional, în care atmosfera competitivității domină școlile și facultățile la nivel general, unde cel învățat e îndrumat să se raporteze în permanență la competența, comportamentul și acțiunile celorlalți, diminuându-și șansa de a-și clădi propria percepție asupra poziției pe care o ocupă în societate? Să punem în discuție „librăriile clandestine”, fizice și online, în care domină materialele „motivaționale” care promit imposibilul posibil și în același timp hrănesc o speranță iluzorie? Oare absurdul sistemului politic să aibă și el un aport în construcția acestui sindrom psihologic prea des întâlnit? Oare sa luăm în seamă gândul cu o poziție rătăcită, aflat într-o stare compulsivă, omniprezent în viața de zi cu zi? Bineînțeles, lista poate continua.
În ceea ce privește caracterul competitiv prezent în psihologia individuală și colectivă, Nietszche își descria epoca și perioada ce urma să apară, respectiv secolul XX cu toate conflictele și revoluțiile sociale, politice și culturale, ca fiind caracterizată de „o furie pentru autenticitate”. Cel puțin, în privința filonului artei contemporane am putea considera această „furie” ca fiind epuizată. Teoreticienii Abraham Moles și Gerald Klein în 1969 la Bienala de la Nürnberg, prezentau diferite perspective printre care și faptul că „artistul contemporan nu mai e obligat să poarte aura maestrului, e dator să creeze forme noi de conexiune, care să genereze idei”.
Miza principală ar putea consta în termeni precum: interconectivitate, interdisciplinaritate, transculturalitate, transdisciplinaritate, noțiuni extrem de necesare și, spre exemplu, din ce în ce mai actuale în demersul artiștilor contemporani. Arta deține capacitatea, abilitatea și uneltele necesare pentru a ne impulsiona să construim punți noi și interesante de legătură între diferite arii de cunoaștere și de a provoca, uneori, o cale de ieșire dintr-un anumit impas.
Personal, consider că efectul de tensiune, frustrare, iritare, propagat în jurul nostru, produs de o stare de scufundare acută, se datorează unui lanț generos de factori pe care îi putem identifica fiecare dintre noi. Unul din acești factori poate fi chiar auto-exploatarea și frica de a nu rămâne în urmă. Motorul e pornit, iar unii spun că numărătoarea inversă este declanșată! Ne rămâne așadar puterea întrebării, asemena unui copil învăluit de o curiozitate monumentală, precum și posibilitatea de a ne chestiona propriul proces de gândire. Poate în felul acesta reușim să scoatem capul la suprafață…
