15 March 2023 de Ioana Terheș
Arta contemporană nu oferă încă o imagine a conceputului de frumos, ci mai degrabă ne învață cum să interpretăm lumea, să compunem ipoteze alternative pentru prezent sau să îi dăm o vizibilitate și o posibilitate de sens diferită. De-a lungul istoriei artei, frumusețea a fost căutată în inconștient, în timp ce pentru futurism nu a existat frumusețe decât în conceptul de viteză. Artist modernist al secolului XX, Marc Chagall a urmărit frumusețea viselor pentru a găsi puritatea originală. Sculptorița Louise Bourgeois a pus la îndoială ideea normativă a frumuseții prin materiale, printre altele, resturi de textile pe care nimeni nu le-ar fi definit până acum drept frumoase. Pe scurt, frumusețea în arta contemporană este un gând recurent, o căutare constantă și aproape obsesivă. Are loc o încercare perenă de a găsi frumusețea acolo unde ceilalți nu o pot vedea, nu doar într-un obiect, ci în munca însăși, în a fi cu ceilalți.
Imaginați-vă arta contemporană ca o operă deschisă – o rețea de interrelații nelimitate în care incertitudinea este o trăsătură pozitivă. Imaginați-vă deschiderea, incompletitudinea ei. În 1962, filozoful italian Umberto Eco a inventat termenul de opera deschisă pentru a descrie practicile estetice în care autoarele/autorii/autorix, compozitoarele/compozitorii/compozitorix și artistele/artiștii/artistix își aranjează lucrările astfel încât publicul să fie expus nu unei singure ordini definitive, ci unei multitudini de posibilități – o lucrare „neterminată”, pe care membrii publicului sunt invitați/invitatix să le completeze. Lucrarea deschisă are astfel un halo de infinitate, promițând mereu percepții viitoare și cerând un grad mai ridicat de colaborare din partea publicului pe tot parcursul procesului de creație. Având posibilitatea de a fi povestitor de istorie, cum facem relevante amintirile colective, narațiunile personale și lumile interioare situate în marjele istoriei? Mai mult, această reconstrucție critică a trecutului ar provoca totodată istoriografia actuală, metodele sale de includere și omisiune. Din dorința de a imagina istoria ca o operă deschisă, ca o experiență participativă, arta contemporană explorează și provoacă istoria. Arta contemporană este dizidentă, nu doar un loc de furie și rebeliune, ci și un loc de conștientizare și grijă.
Arta contemporană este una dintre cele mai implicate politic dintre toate artele. De la performance feminist la arta conceptuală anti-rasistă, de la proiecte de artă socială la lucrări despre ecologie, întreaga identitate a artei contemporane este structurată în jurul unui refuz al status quo-ului social. Arta contemporană propune contexte incitante din punct de vedere filozofic. Multe voci din filozofie au investigat relevanța sociopolitică a artei – de la Mozi la Platon, de la W.E.B. Du Bois până la Martin Heidegger, până la lucrările contemporane de Paul C. Taylor, bell hooks, Audre Lorde, Sherri Irvin sau Santiago Zabala. Artistele si artistii care participă la expoziția Chronic desire – Sete cronica raspund prin lucrările lor la probleme presante ale timpului nostru, inclusiv catastrofa climatică, corpurile noastre în schimbare și moștenirile colonialismului.
Arta este o formă de povestire. Și, ca atare, are un scop, fie să creeze o conștientizare critică în jurul unor idei și circumstanțe specifice, fie să provoace un fel de reacție din partea publicului. Arta ne poate inspira, dar ne poate ajuta și să facem față conflictelor și confuziilor din viața de zi cu zi și să localizăm spații de comunitate în dislocare.