Câteva idei despre arta relațională
,,Arta este locul care produce o sociabilitate specifică” – Nicolas Bourriaud
Dintre numeroasele definiții ale artei, una spune că artă este ceea ce se întâmplă la întâlnirea dintre operă și spectator. Pe principiul întrebării „un copac care cade într-o pădure neauzit de nimeni mai produce vreun sunet?”, unii au teoretizat că arta nu înseamnă nimic dacă nu este văzută, apreciată (în sens larg) sau cunoscută de către public. Un tablou fără privitor este doar o bucată de pânză, cu atât mai mult dacă este unul dintre acelea care încearcă să ne înşele că el se deschide spre o treia a dimensiune (adâncimea).
Definiția de mai sus a suscitat însă nu numai regândirea unor fenomene vechi în termeni noi. Ea a dat naștere unor tipuri de manifestări care sunt o consecință directă a acestor idei. Cuprinse adesea sub umbrela termenului de arte participative, pentru aceste manifestări sunt folosiți o serie de termeni care se intersectează, completează sau suprapun, precum: artă dialogică, opere colaborative, artă colectivă, artă comunitară și alții.
Termenul de artă relațională, folosit și el în conjuncție cu cei de mai sus, își are originea în influenta carte scrisă de autorul și curatorul francez Nicolas Bourriaud, Estetica relațională. Pentru Bourriaud, critic al capitalismului și consumerismului modern, posibilitatea de a schimba societatea se regăsește în artă, schimbarea fiind posibilă, după acesta, prin crearea de relații și situații de interacțiune directă, comunicare puțin mediată și creație socială intențională.
Operele relaționale, despre care Bourriaud vorbește în raport cu o serie diversă de artiști marcanți ai anilor ‘90 ai secolului trecut (Liam Gillick, Rirkrit Tiravanija, Felix Gonzalez-Torres, Vanessa Beecroft sau Philippe Parreno), sunt acele tipuri de opere care aduc împreună artistul și altădată numitul „spectator” față în față. Spre exemplu, „spectatorul” este invitat la o cină organizată de artist în interiorul galeriei de artă. Alteori, publicul este persuadat să interacționeze cu „opera” sau să participe la „crearea” ei prin amplasarea de către artiști a unor obiecte non-artistice în cadrul unor contexte de expunere clasice. Se urmăreşte astfel generarea unor comportamente nespecifice în raport cu arta, dar destul de banale în viața de zi cu zi (de exemplu, atârnarea unor hamace în grădinile muzeelor ori crearea unor spații de lounge de către artiști dedicate publicului).
În cuvintele celui mai important teoretician al acestor tipuri de practici ,,rolul operelor de artă nu mai este de a forma realități imaginare și utopice, ci de a fi de fapt moduri de viață și modele de acțiune în interiorul realului existent” (Nicolas Bourriaud, Estetica relațională, Idea, 2007). Interacțiunea umană este astfel ridicată la rang de artă prin crearea de practici şi oportunități de ,,sociabilitate” considerate dezirabile în virtutea unui ideal moral mai înalt.
Nu trebuie uitat însă că artistul se pune astfel într-o postură mesianică sau într-una de planificator social. O postură din care hrănește, oferă, dedică, dar în care (se) oferă la o întâlnire la care trebuie să fii prezent, atent, woke, ori în care creează pentru tine activități pe care trebuie să le întreprinzi, pentru ca opera să funcționeze qua operă relațională.
