18 October 2021 de Ioana Terheș
Ioana Terheș: Voi începe printr-o întrebare care probabil este cât se poate de previzibilă. Munca ta a fost concepută și curatoriată de la distanță. Avem această întâlnire la o săptămână de la deschiderea bienalei, iar toată „agitația” s-a mai diminuat. Cum vezi acum această experiență de a lucra de la distanță?
Mihnea Mircan: Toate dificultățile și frustrările lucrului de la distanță au devenit parte din scenariul expoziției, care s-a transformat dintr-un scenariu teoretic, într-un proces. Practic, lucrul a început prin definirea unei teme și a continuat pe măsură ce această temă a devenit o condiție, un context practic, pentru că lucrurile au evoluat foarte prost, aici, în Melbourne, Australia, care este orașul cu cea mai lungă carantină și un loc unde “confruntarea” cu virusul seamănă tot mai mult cu o ideologie. În momentul în care invitația a venit de la Diana Marincu și Ovidiu Șandor, lucrurile nu erau atât de dramatice pe cât au devenit între timp. A fost un proces gradual și într-un fel mă bucur că am ales o temă care a permis ca acest proces să se desfășoare fără a întrerupe în mod fatal pregătirile pentru bienală.
IT: Cumva cred că erai conștient că exista această condiționare care până la urmă a devenit un fapt real.
MM: Da, la început posibilitatea unei expoziții instalate de la distanță a fost oricum o ipoteză de lucru vagă, care a devenit o posibilitate tot mai tangibilă și apoi o certitudine, moment în care am fost nevoit să mă acomodez cu ideea foarte neplăcută că ratez astfel partea cea mai interesantă a proiectului, fiind privat de experiența lucrului fizic, spațial cu lucrări. În special pentru ca expoziția include foarte multe lucrări pe care nu le-am văzut niciodată în realitate. De la lucrări văzute la 72 dpi pe website-ul unui artist, la conversații de pe zoom sau mail, loop-ul asta de pixeli s-a închis în momentul în care aceste lucrări au fost instalate într-un spațiu în care eu nu am fost niciodată, la care am asistat prin intermediul unui telefon mobil, pe whatsapp. Totul este foarte abstract. Altfel, este un proiect foarte atipic pentru mine pentru ca include o etapă de cercetare la o altă scară decât cea a proiectelor curatoriale anteriore, în care am încercat să mă familiarizez cu practica multor artiști și – prin intermediul acestui proces – să negociez cumva diversele distanțe care mă separă de locul expoziției, modurile în care acele practici se pot întrețese în spațiu.
IT: Cum a început cercetarea ta pentru partea expozițională și felul în care ea comunică cu programul de screening?
MM: Lucrările din expoziție încearcă să ofere un loc al acestei întâlniri telescopice cu distanța, în vreme ce filmele prezentate la Pavilion încearcă să ofere un timp pentru această experiență. Este diferența dintre 2 ”curgeri”, una desfășurată în spațiu și una în timp. Filmele fac poate mai palpabilă conversația despre experiența vertijului, pe care instrumentele cinematografice o pot surprinde mai elocvent decât imaginea statică. Astfel, o conversație care începe în expoziție capătă o nouă intensitate în programul de film.
A fost o ocazie să pun în act niște idei care mă întovărășesc de foarte multă vreme, o cercetare a figurilor hibride, care pot fi citite din două perspective diferite, și care din această cauză ar putea fi descrise drept fiind anamorfice. Corpuri, spații psihice, sau obiecte care au două sensuri diferite, depinzând de locul din care sunt abordate sau interpretate, de instrumentele cu care sunt măsurate. Mișcarea asta, oscilația asta într-un obiect care e fracturat interpretativ e o constantă în mai multe proiecte la care am lucrat în ultima vreme. De aici, de la anamorfoză și anacronism, ori interpretarea care ezită în raport cu obiectul ei, și până la tema distorsiunii, a lucrului privit de la distanță sau a lucrului privit de prea aproape, care îți blochează câmpul vizual, pasul mi s-a părut firesc. A fost o ocazie ca ideea generală despre distanță să fie apoi fragmentată în niște distanțe mai mici, cum ar fi distanța dintre Timișoara, Melbourne și, să zicem, Vilnius ori Budapesta. Din aceste triangulări se nasc tot felul de alte noi idei și traiectorii care să umple și anime terenul conceptual și formal în care am lucrat. Ca în paradoxurile lui Zenon, cu săgeata care nu ajunge niciodată la destinație, pentru ca trebuie să traverseze o jumătate din distanță care o desparte de țintă, apoi jumătate din jumătate, și tot așa până când săgeata e pierdută într-un abis de calcule.
IT: Cum anume a avut loc procesul de selecție al lucrărilor și cum legi conceptele lor? Spun asta pentru că întreaga expoziție o găsesc foarte navigabilă, totul pare că se leagă și oferă noi sensuri de la o vizită la alta.
MM: Am pornit de la o listă de lucrări care mi s-au părut un fel de puncte cardinale pentru harta proiectului, și m-am gândit la o suma de juxtapuneri, nu neaparat armonioase, între aceste proiecte și alte lucrări întâlnite pe parcursul cercetarii, încercând să creez o suită de reflecții, spații intermediare și tranziții pentru a produce o dinamică generală a proiectului.
IT: Ai crede că după această bienală, conceptul Our Other Us, ar putea căpăta noi sensuri? Ar putea fi tradus acum cu ușurință?
MM: Da, în măsura în care el ar putea fi tradus prin imagini. Nu are traduceri la fel de concise și la fel de pregnante în limba română, dar mă gândesc la posibilitatea ca niște imagini, niște reflexii optice ale expozițiilor să constituie într-un fel traducerea. Este o experiență vizuală care umple golul lingvistic al unei traduceri dificile, astfel încât un gol textual s-ar umple de culori, forme și idei, așa cum sunt ele povestite și imaginate în lucrări.