Interviu: Olivia Nițiș. Violența asupra femeilor. Intersecționalitate și artă contemporană

Olivia Nițiș este istoric de artă, curatoare și cercetătoare în cadrul Institutului de Istoria Artei ”G. Oprescu” al Academiei Române. A curatoriat în spațiul românesc și în străinătate o serie importantă de expoziții la intersecția dintre artă și feminism, artă și politică. Abordând teme precum genul, identitatea, migrația, războiul și puterea, printre expozițiile sale se numără: Good Girls. Memory.Desire. Power (co-curator: Bojana Pejić), Principiul Migrației sau Europa Wonderland // Body Space: Citizenship and Territories.

A publicat numeroase studii și articole pe aceleași teme în jurnale academice și în publicații dedicate unui public mai larg. În anul 2014 și-a publicat teza de doctorat cu titlul Istorii marginale ale artei feministe la editura Vellant.

Anul acesta a apărut la editura K-West Verlag volumul trilingv Feminism Intersecțional în România, volum pe care l-a editat alături de Doina Talmann și în care semnează articole alături de Oana Băluță, Mihaela Michailov, Delia Popa, Marilena Preda-Sânc și Eugen Rădescu. În cadrul expoziției On Her Side/ De partea ei de la Centrul de Proiecte din Timișoara a susținut o serie de 4 lecții de artă contemporană cu titlul Violența asupra femeilor. Intersecționalitate și artă contemporană.

IONELA GHEȚE: Temele celor 4 cursuri pe care le-ați susținut la Timișoara (Structura rezistenței. Arta feministă între victimizare și acțiune /8.10, Geopolitică și cultura violenței /9.10, Feminism intersecțional în cultura vizuală din România /11.10 respectiv Feminism, intersecționalitate și curatoriat. O experiență personală /12.10) mărturisesc o intenție de abordare a subiectului ales de dumneavoastră de la un plan mai general la unul mai apropiat, de la un plan global la un plan personal. În ce măsură simțiți că v-a reușit această strategie în cadrul cursurilor și mai ales, în ce măsură sunteți de părere că aceste paliere pot fi separate, sau cel puțin investigate în mod independent?
OLIVIA NIȚIȘ: Mărturisesc că nu a fost ușor să construiesc aceste cursuri pentru că trebuie să existe o formulă de adaptabilitate a conținutului pentru un public variat. Nu este ca la universitate când știi că te adresezi unor studenți. Nu știi cine vine. Pot veni curatori, profesori de artă, studenți, jurnaliști și oameni din alte domenii, ceea ce s-a și întâmplat. Am optat pentru o îmbinare a unor prezentări formale cu discuții informale, o abordare mai puțin academică, mai apropiată de oameni. Cred că acest aspect este foarte important atunci când vrei să ajungă informația la cei din fața ta, să nu li se pară ceva complet inaccesibil.

I.G.: S-ar putea spune, cred, că feminismul este încă un concept și o mișcare insuficient asimilate la nivel societal în România. Istoria feminismului pare puțin cunoscută aici, chiar de beneficiarele schimbărilor sociale care se bucură de o serie de drepturi câștigate ca urmare a luptelor duse de feministe și feminiști de-a lungul secolelor. În acest context, conceptul de feminism intersecțional, ar putea spune unii critici, e un concept destul de nou și de nefamiliar și ar putea fi deci cu atât mai greu de înțeles. De ce ați ales cu toate acestea să-l utilizați în titlu și ca subiect al proaspetei publicații de la K-West Verlag, respectiv al cursurilor de la Timișoara?
O.N.: Feminism intersecțional este un concept lansat de către teoreticiana și activista afro-americană Kimberle Crensaw în 1989. Este și un an semnificativ pentru fostul bloc Estic european pentru că a însemnat o majoră schimbare de paradigmă politică în acest areal. Cu toate acestea, perspectiva intersecțională care vizează modurile în care diverse axe de discriminare (gen, rasă, etnie, clasă, vârstă, religie, naționalitate, dizabilitate, orientare sexuală, etc.) se intersectează și efectele pe termen lung la nivel social, economic, cultural, psihologic, a rămas un instrument de lucru la nivelul studiilor academice în practica studiilor de gen, a științelor politice și juridice. Analiza culturală ar beneficia și ea în mod semnificativ de pe urma unei astfel de abordări și de aceea am gasit necesare contribuțiile pentru volumul menționat, cât și structurarea prezentărilor mele în această cheie.

I.G.: În articolul său din cartea Feminism Intersecțional în România, Oana Băluță afirmă, pe urmele lui Kimberlé Crenshaw, autoare a articolului Demarginalizing the Intersection of Race and Sex: A Black Feminist Critique of Antidiscrimination Doctrine, Feminist Theory and Antiracist Politics și creatoarea termenului de feminism intersecțional că „(…) experiențele și problemele femeilor de culoare nu însumează problemele bărbaților de culoare cu cele ale femeilor albe. Femeile de culoare se confruntă cu probleme în calitatea lor de de femei de culoare, iar experiențele lor nu pot fi studiate luând în considerație experiențele și problemele bărbaților de culoare și pe cele ale femeilor albe.” (sublinierile mele) La o primă vedere, intersecționalitatea ar putea să pară că exact asta face – ia în considerare o suprapunere a unor axe de discriminare. Fraza de mai sus contrazice însă această idee. Ați putea explica în ce sens tipurile de discriminare cu care se confruntă o femeie de culoare sau romă nu sunt acele tipuri de discriminare cu care se confruntă pe de-o parte un bărbat de culoare sau rom plus acele tipuri de discriminare cu care se confruntă o femeie albă?
O.N.: Fraza de mai sus nu contrazice această idee, dimpotrivă, o accentuează. Ce trebuie să înțelegem este că intersecționalitate nu este o suprapunere, ci o itersecție, exact ceea ce semnifică termenul, iar aceste intersecții reflectă o diversitate de experiențe și probleme cu care pe de o parte se confruntă femeile, iar pe de alta grupuri de femei cu probleme și interese specifice. Prin urmare categoria de gen nu este unicul prilej de discriminare și abuz, existând astfel și alte categorii de femei a căror identitate le poate spori vulnerbilitatea. Contează dacă ești femeie, dar poate conta și mai mult sub aspectul discriminării dacă ești femeie romă, sau femeie migrantă cu o siuație economică precară, pentru a oferi doar două exemple.

I.G.:Revenind la aceeași carte pe care ați editat-o recent și în care ați și contribuit cu două capitole – Feminism Intersecțional în România – ea conține eseuri care abordează tematica feminismului intersecțional în contextul protestelor și intervenților publice, al artelor vizuale și performative (incluzând aici și teatrul) și al educației. Gândindu-ne însă doar la sfera largă a artelor și culturii, o serie de domenii cum ar fi muzica, literatura, filmul, poate chiar moda sau alte forme de practici culturale nu sunt analizate în carte. Considerați că acestea nu au sau nu au avut deocamdată în România un potențial emancipator sau nu au produs exemple relevante pentru tema cărții?
O.N.: Ar fi fost cu siguranță foarte relevante și alte domenii, unul dintre cele la care m-am gândit a fost cel al ilustrației de carte pentru copii. Din păcate finanțarea volumului nu permitea mai multe contribuții. Pe de altă parte nu ne-am propus ceva exhaustiv, pentru ca ar fi fost o miză imposibilă.

I.G.: Dacă s-ar putea totuși argumenta că feminismul ar rămâne un concept util și în absența discriminării, fiind un concept care reunește, sau ar putea spune unii, chiar echivalează ideea de egalitate în drepturi și de tratament între femei și bărbați, ideea de intersecționalitate pare să se sprijine mult mai mult decât cea de feminism pe conceptul de discriminare. În termeni simpli, feminismul intersecțional promovează combaterea dicriminării, care este în general intersecțională. Ar mai fi acesta un conceptul util dacă, să spunem că printr-o minune sau o soluție excepțională, nu ar mai exista discriminare?
O.N.: Lupta pentru drepturi nu este altceva decât o lupta împoriva inegalității. Revoluția feministă a avut ca miză lupta cu sistemul patriarhal care a marginalizat femeile de-a lungul istoriei, o luptă împotriva formelor de discriminare asupra femeilor. Discriminarea multiplă este o formulă introdusă în cadrul combaterii încălcării drepturilor civile ale femeilor, pentru că nu putem vorbi de drepturile femeilor în absența combaterii discriminării.

I.G.:Poate greșesc, dar din observațiile mele păreți să valorizați termenul de ideologie în sens pozitiv. Majoritatea criticilor sau teoreticienilor ideologiei însă, în ciuda faptului că admit că gîndirea în afara unui plan ideologic este imposibilă – ideologia fiind un cadru totalizant de explicare a lumii – afirmă în același timp că plasarea într-un asemnea cadru reprezintă întotdeauna un risc – acela al orbirii, ca să mă exprim metaforic. Care este relația dumneavoastră cu ideologia sau mai degrabă cum teoretizați aceast concept în raport cu activitatea dumneavoastră ?
O.N.: Nu știu ce însemnă că valorizez pozitiv ideologia. Este vorba despre înțelegerea unor sisteme de idei care reflectă la nivel politic, moral, religios etc. o societate și care se reflectă totodată asupra ei. Ideologia nu este, de fapt, nici pozitivă nici negativă. Este o construcție a civilizației umane prin care navigăm adesea inconfortabil.

I.G.: S-ar putea spune că anumite tipuri de ilustrare ale unor acte de violență, chiar cu intenția de a o combate pe aceasta, de fapt contribuie la creșterea în spațiul vizibilului a ceea ce dumneavoastră numiți violență sistemică. Cum evaluați dumneavoastră, în calitate de critic și curatoare, granița dintre necesitatea unui impact puternic asupra publicului larg a unor opere de artă care vorbesc despre violență (domestică sau de altă natură) în raport cu posibilitatea ca o serie de supraviețuitoare/supraviețuitori ai acestor tipuri de acte să fie re-traumatizate/ re-traumatizați la contactul cu aceleași opere?
O.N.: Cred ca vă referiți la o retrăire post-traumatică a unor experiențe prin intermediul accesului la o operă de artă care ar putea declanșa acest tip de trăire. Probabil că există astfel de reacții atunci când spre exemplu supravețuiori/toare ale Holocaust-ului au văzut un documentar sau un film artistic pe această temă, însă pe de altă parte trauma necesită terapie și eliberare, iar operele de artă cu conținut violent nu își asumă și nici nu este cazul să facă asta, rol terapeutic. Rolul une opere de artă care abordează teme politice, sociale este să contribuie la conștientizarea socială, să investigheze și să critice, să reflecte, să construiască și să deconstruiască realitatea contemporană, să sensibilizeze cu instrumente estetice și conceptuale. Arta contribuie la conservarea memoriei individuale și colective, este parte din dinamica civilizației umane, o formă de exprimare care a însoțit omul de la început, chiar dacă în prezent o mare parte din populație este distantă față de artă, nu înțelege instrumentele artei contemporane și nu le integrează în viața culturală la fel de intens cum o fac poate cu cinematografia, teatrul sau literatura care sunt mai accesibile și oferă ceea ce numim entertainment. Fără artă cred că ratăm o experiență intelectuală complexă și ne autosabotăm în sensul în care pe fondul specializărilor profesionale ne limităm interesele și pierdem o componentă menită antropologic să definească specia umană.

I.G.: Statisticile arată că bărbați victime ale violenței domestice există, deși numărul lor este considerabil mai mic decât acela al femeilor care au parte de asemenea experiențe traumatice. De fiecare dată când un proiect (expozițional, editorial, etc.) ignoră această realitate, apare, cel puțin în substrat, o acuzație de discriminare inversă. În ce masură considerați că este justificată o asemenea excludere și pe ce argumente credeți că se poate sprijini ea, dincolo de statistica care în acest context ar servi drept argument pentru o „dictatură a majoriății” statistice?
O.N.: Îmi place această întrebare. În mare parte din proiectele feministe pe care le-am curatoriat am invitat și artiști, nu doar artiste, tocmai pentru că am convingerea că trebuie să fim atenți/atente la nuanțe, la ce mesaje transmitem în spațiul public, un mediu destul de fragil. Discursul despre parteneriat în lupta feministă este fundamental pentu că nu am schimbat nimic și nu vom schimba nimic fără consens între femei și bărbați. Totuși, proiectele despre violența domestică trebuie să pună accent pe violența asupra femeilor mai ales aici, în România, unde astfel de proiecte sunt extrem de rare, iar violența domestică, parte din fenomenul amplu al violenței asupra femeilor este o problemă extrem de gravă și nu o excepție statistică. Nu e o chestiune de a fi inclusivi, ci o problemă de a rezolva o urgență socială. Nu avem încă un teritoriu fertil și precedat istoric de suficiente proiecte și dialoguri culturale pe această temă.

I.G.: Spuneați în cadrul ultimului curs din seria celor 4 lecții de artă contemporană de la Timișoara că v-ați confruntat la rândul dumneavoastră cu practici discriminatorii în calitate de femeie, chiar dacă apreciați numărul acestora ca fiind redus. S-a intersectat de-alungul carierei sau vieții dumneavoastră personale această axă de discriminare cu aceea – să zicem – a fapului că sunteți în mod declarat și asumat feministă? Sau invers, ați simțit că gradul în care sunteți discriminată s-a diminuat odată cu asumarea acestei componente a identității dumneavoastră?
O.N.: Să fii femeie și feministă în România și să integrezi asta în viața personală, dar să o și externalizezi în viața profesională necesită mult efort și multă diplomație. Nu este ușor să găsești formula de comunicare cu persoanele care fie într-o discuție privată, fie într-un dialog public au prejudecăți față de feminism și /sau față de rolul femeilor în societate. Experiența profesională, cadrul adecvat, deschiderea societății din care fac parte, gestionarea posibilelor situații conflictuale la nivelul ideilor cu soluții diplomatice și eficiente de comunicare, toate acestea au contribuit la depășirea eventualelor momente dificile pe care le-am întâmpinat. Da, să fii femeie, feministă și blondă în România este un prilej de discriminare și sexism. Rezist ! 😉