Țesătură. Broderie. Artă. Nu artizanat.
În paginile introductive ale A World History of Art (O istorie a artei universale), autorii Hugh Honour și John Fleming atrag atenția că în Vest încă din secolul XVI AD, conceptul de artă și artizanat au luat-o pe căi separate. În timp ce tehnici precum sculptura și pictura au fost puse pe pe un piedestal, altele precum olăritul, broderia, țesătoria sau bijuteria au căpătat un statut diminuat prin comparație.
Ioana Stanca esta una dintre artistele noii generații care sparg barierele ce separă tehnicile artistice. Ea și-a îndreptat privirea nu doar către un spațiu puțin explorat, subreprezentat în scena artei contemporane, dar și către o expresie artistică etichetată popular drept feminină. Și reușește imposibilul – să stăpânească deopotrivă meșteșugul și conceptul.
Și totuși, conexiunea dintre feminin și textil are rădăcini în mitologie. Ne gândim în sensul acesta la Moirae, sau Ursitoare – Clotho înșiră firul vieții, Lachesis îl măsoară, iar în final Atropos îl taie cu o pereche de foarfeci. Cele trei sunt întruchipări ale destinului, și în aceeași măsură, gardiene ale acestuia. Nimic nu poate schimba firul vieții. Iar simbolul feminin se împletește cu motivul firului nu în chip trecător, ci ca destin.
În tabloul Ursitoarelor, timpul joacă un rol la fel de important ca firul – fiindcă cel din urmă îl măsoară pe primul. În practica Ioanei Stanca, unde broderia și țesăturile joacă un rol central, timpul este în aceeași măsură o voce puternică. Călătoria Ioanei în spațiul textil a început în urmă cu aproape zece ani, prin 2012. De atunci, lucrul cu fibra textilă a devenit reprezentativ pentru cine este ea ca artistă.
Însă nu este vorba numai despre mediul de lucru, ci despre proces. Așa cum menționa Ioana într-un interviu recent, broderia este întocmai unei călătorii. Nu se întâmplă peste noapte, și nici nu se naște accidental. Țesătura cere timp, iar fiecare nod, fiecare cusătură este un atent vals în tensiune – echilibrul este singura măsură care funcționează, fiindcă prea mult, ori prea puțin zel compromite întreg efortul.
Într-un fel, precum Ursitoarele Antichității, munca artistei cu mediul textil este profund conectat cu noțiunea de timp – și în aceeași măsură cu noțiuni precum devenirea, învățarea, explorarea. Un proces profund intim, deseori izolat. Și cu toate că munca are mereu un rezultat palpabil, colorat, cu textură și căldură, ea este un efort solitar.
Deși mediul textil este din punct de vedere istoric un mediu de lucru feminin, el nu este unul exclusiv pașnic. Foarfeca, unealta ursitoarei Atropos care tăia firul vieții, este indispensabilă mediului textil, însă este marcată și de o violență specifică, de un nimb al inevitabilității. Odată tăiat firul vieții, el nu mai poate fi reîntregit. Ioana Stanca vede în motivul foarfecii un soi de dualitate, care deschide noi drumuri. Iar foarfeca artistei nu este numai o unealtă care reacționează la modurile de întrebuințare ale artistului, ci privește înapoi. Devine un instrument de reflecție.
În timp ce Atropos pune capăt destinului prin foarfeci, cu ajutorul lor, artista Ioana Stanca creează, reinventează, regăsește – pe sine și noi sensuri în artă…
