30 October 2022 de Xenia Tinca
În anii ce urmează după abuz, indiferent de forma acestuia, noi, victimele, învățăm să trăim diferit. Învățăm să ne adaptăm, construindu-ne o nouă existență în jurul acestei entități care își face simțită prezența în fiecare alegere, în fiecare act intim, în fiecare speranță și în fiecare vis. Forța traumei pe care o purtăm cu noi este de netăgăduit. Ea face să fie ușor să ne atașăm de o persoană care ne rănește, pentru că noi nu știm cum ar trebui să se simtă în realitate iubirea. Trauma aceasta ne șoptește în ureche în fiecare zi și ne spune că nu suntem valoroase, că prezența noastră pe acest pământ este dispensabilă. Tot ea ne distorsionează viziunea atunci când ne uităm în oglindă, doar pentru un moment, suficient cât să detestăm profund ceea ce vedem.
Trauma este anexa noastră, cea care ne urmărește orice mișcare și devine parte din noi. Este o molie întunecată ce zboară noaptea, intrând pe fereastră și se așează pe pieptul nostru în timp ce dormim. Este o umbră fără formă concretă ale cărei degete reci le simțim pe gât, pe sâni, pe buze. Ne urmărește peste tot, șoptindu-ne numele. Ea poate să crească sau să se micșoreze, poate fi imprevizibilă, debilitantă și atotcuprinzătoare și se poate agăța de noi atât de pătrunzător încât reușește să ne surprindă, cum ocazonal, putem uita de existența ei. Uităm doar până când nu o mai putem evita și suntem nevoite să o privim în față, căci umbra face parte din fiecare decizie și din fiecare acțiune a noastră. Ne poate chiar lăsa să avem o zi bună, doar pentru ca mai apoi, să ne-o ia într-o fracțiune de secundă. Această umbră, pentru atât de multe dintre noi, este trauma abuzului sexual.
Durerea pe care o purtăm constant cu noi nu se dizolvă singură. Poate nici nu se diminuează în timp dar ne macină, ne formează, ne face să ridicăm ziduri peste ziduri, pentru a ne feri de orice urmă de experiență negativă ce ar putea forfoti în jurul nostru. Nutrește frica din noi neîncetat – frica de experiențe noi, de oameni noi, de a ne arăta așa cum suntem, fără ziduri, fără masca pe care am construit-o cu atât de multă sârguință, doar pentru a ne convinge că suntem suficient de valoroase și merităm. Ne doare atât de tare, încât ușor, durerea e mascată și ea de această armură construită: o femeie puternică, ce nu poate fi atinsă de nimeni și nimic, o femeie de stâncă, o femeie de neclintit. Încercăm să rezistăm acestui sentiment de durere, cu toată puterea pe care o avem. Nu vrem să părem slabe. Nu. Nu suntem slabe, n-avem voie. Să nu cumva să arătăm vreo slăbiciune dacă vrem să fim respectate. Ceea ce nu realizăm însă, este faptul că adesea prelungim chiar durerea pe care încercăm să o evităm – o rețetă perfectă pentru o suferință continuă.
Dar am avea nevoie de timp cu noi pentru a ne vindeca. Însă în cultura noastră nu suntem încurajate să petrecem timp singure. Mai bine să te ții ocupată, să te înconjori de oameni, evenimente, petreceri. Continuă să mergi înainte, indiferent cât de obosită te simți. Treci mai departe, totul va fi bine dacă te ții ocupată. Fă un copil, sau încă unul – doar ține-te ocupată. Toate gândurile astea îți fac rău. Poftim, ia pastila asta, și pe cealaltă – doar continuă. Bineînțeles, ai nevoie de o relație, orice relație; relațiile toxice te vor împiedica să te gândești la altceva decât la cum să te descurci cu tine însăți. Doar continuă. Nu îți iese niciun profit din a te gândi la toate astea. Fă lucruri pentru alți oameni; nu te ocupa niciodată de tine, e egoist, iar tu nu poți suporta să fii considerată egoistă. Golește-te în întregime și folosește-ți toată energia pentru ceilalți. Înconjoară-te de drame, te va împiedica să gândești. Bifează toate căsuțele, demonstrează că ai tot ce trebuie, că nu ești neexperimentată, nu ești nici prea tânără, nici doar frumoasă sau doar inteligentă. Trebuie să inspiri, să vorbești, să acționezi. Niciodată nu e suficient. Nu te simți bine dar lasă asta acum. Sunt lucruri mai importante de făcut. Mai ia-ți un job, două chiar – și câteva proiecte în plus. Trebuie să fii realizată înainte de 30 de ani. Doar trebuie să demonstrezi cu orice preț că ești suficientă, că meriți, că ești valoroasă. Trebuie să fii validată. Apoi prăbușește-te sub presiune, îmbolnăvește-te și uite cum ai ajuns într-un burn out din nou.
Ajunse în acest punct, ne dăm seama că ne dorim vindecare. Ne dorim atât de mult să ne facem bine, încât ne îngropăm durerea cât de adânc se poate, prin diverse forme de activități, scopuri, cerințe sociale, despre care credem că trebuiesc bifate. Dar totuși ce ar însemna bine? Să te întorci la ceea ce erai înainte? Înainte de ultimul abuz? Înainte de primul? Sau de a te conforma fiecărui standard contradictoriu legat de înfățișare și comportament care se aplică femeilor trecute prin abuz? În realitate nu vrei să fii mai bună. Vrei să fii liberă – liberă de constrângeri, liberă de umbra care te urmărește de atât de mult timp, liberă să fii tu însăți.
Dar cine îți doreai să fii până acum? Cineva sigură pe ea, care putea trăi confortabil în propria piele. Cineva care nu profita de orice ocazie posibilă pentru a evada din ea însăși în disociere și amorțeală. Cineva care simțea că este în siguranță să meargă pe stradă, să vorbească cu oameni. Cineva care nu-și epuiza toată energia temându-se de orice. Cineva care nu ar fi avut nevoie de armură și ziduri.