Arta (este) Politică

Un început abrupt pentru o discuție poate prea complexă pentru o pagină de ziar, dar prea importantă ca să fie lăsată de o parte. 

Titlul explică faptul că arta este mai mult decât o serie de simple considerații estetice. Sau, mai mult, că estetica – atunci când înțelegem prin ea ideea de frumos – ascunde și altceva dincolo de ea. Aici avem de fapt o discuție despre însemnătate.

În primul rând, despre ce înseamnă politica. Dincolo de steaguri în orice culoare, stânga, dreapta, și tot spectrul dintre, promisiuni, proiecte, legi, articole, biserică, monarhie, război, alegeri, dictatură, politica este despre cum ajungem (fiindcă de multe ori nu alegem) să trăim.

Este atât de simplu. Politica este despre cum trăim. Atât. Nu există să fii apolitic. Tăcerea, ignoranța sunt alegeri, care vorbesc politic – se traduc în apatie față de comunitatea în care  trăiești. Este ceva dincolo de refuz, este o disociere. Lucru care spune cu siguranță ceva despre cum se face politică în acel spațiu.

Iar politica este un concept care precedă conceptul de stat. Statul este o organizație centralizată de natură politică ce impune și aplică o serie de reguli despre cum un grup de oameni ar trebui să trăiască, pe un teritoriu delimitat. Statul face politică, fiindcă statul decide asupra a cum trăiesc oamenii. Treburile statului au exclusiv legătură cu viețile cetățenilor săi.

Iar sintagma cum trăiesc înglobează o serie de multe alte lucruri dincolo de ce parte a străzii este folosită pentru circulație și ce limbă se vorbește: ce idei au despre bine și rău, adevărat și fals, frumos sau urât, ei și noi. 

Revenind însă la artă… arta, în aceeași măsură, ilustrează viața. În primul rând, arta observă lumea – natura, oamenii, tot soiul de sentimente de care suntem capabili acum sau am fost în trecut. Și de ceva timp, de câteva mii de ani de fapt, arta a început să reflecte  felul în care trăim. A început să aplice filtre vieții noastre – să ilustreze ideile de bine și rău, să celebreze sau să ironizeze moduri de viață, oameni, simboluri și comportamente. 

În pictura olandezului Jan Steen, din  secolul XVII, vedem tocmai acest lucru. Inspirată de un proverb: 

Soo voer gesongen, soo na gepepen.

(As the Old Sing, So Pipe the Young.

Cum cântă bătrânii, așa fluieră și tinerii.)

Pictura vorbește despre viciu, despre cum se transmite din generație în generație, fiindcă socializarea la oameni se produce în mare parte prin imitație. Generațiile ce ne urmează vor împrumuta comportamente și valori de la noi fiindcă asta au văzut acasă.

Patru sute de ani mai târziu, în celălalt capăt al Europei, o expoziție precum On Her Side | De partea ei ne aduce artă politică – ne aduce artă. Fiindcă prin arta lor, artistele şi artiștii deschid un dialog despre cum ar trebui, sau ar putea să arate lumea, despre ce este greșit în lumea noastră, despre ce trebuie să se îmbunătățească. 

Condiția femeii în societate, violența domestică, de limbaj, abuzurile, drepturile – sunt teme care ne fac să ne fâstâcim. Îi fac pe unii să se uite în altă parte, să considere că prea multe am primit, că prea „ne-am ajuns.”

Cel mai simplu curs de acțiune? Deturnarea mesajului, asumarea rolului de victimă, plângerea orgoliului lezat. Pentru că astfel, nimeni nu mai este nevoit să poarte discuții incomode despre lipsa de eficacitate a statului de a-și proteja jumătate dintre cetățeni. 

MUIEre, posterul artistei Ana Petrovici-Popescu, amplasat în zona centrală a Timișoarei, stârnește emoții puternice. Nu din partea femeilor, nouă a celor care suntem ocazional gratulate cu acest apelativ. Din contră. Și nu naște o discuție despre cum un astfel de termen e încă uzual în limbajul domestic. Și uneori e la fel de real și izbitor ca afișarea lui în kilometrul 0 al orașului, în format mare, sub ochii tuturor.

Apelativul MUIEre face parte din viața noastră – să ne scandalizăm că apare și în centrul orașului e ca și cum aruncăm mizeria sub preș, că poate nu mai miroase. Însă e în zadar, dacă la terasele din jur se aud voci mândrindu-se că au ieșit cu băieții pe centru, și au lăsat muierea acasă.

Arta face politică – de cele mai multe ori neobservat. Dar uneori strigătul mai ajunge și în forul public. Întrebarea este, ce facem atunci cu elefantul? Să-l folosim pentru a leza un opozant politic sau altul este infantil. Să găsim soluții ca elefantul să nu mai aibă motiv să șadă nestingherit în inima comunității ar fi responsabil. Suntem pregătiți?