30 October 2022 de Melissa Ivana
A fi conștient de contextele actuale și a înțelege ce anume le determină, în general, necesită studiul schimbărilor de paradigmă pentru care trebuie să fim de acord că pot constitui cheia răspunsurilor la întrebările actuale precum: „Ce i-a venit să dea în ea, că doar nu e taică-său? Doar nea Vasile o lua la trei-păzește pe tanti Anghelina, Dumnezeu s-o ierte!“ sau întrebărilor cu caracter futurist precum: „Cum de încă mai este de actualitate problema violenței domestice?! Doar au trecut 62 de ani de la pandemia de COVID-19 când mariajele se consumau cu 3 pumni și 2 picioare între 4 pereți undeva prin Drumul Taberei… “
Nu îmi doresc să analizez epoci mai timpurii decât secolul XIX, așa că, pentru această dată, mă voi opri la jumătatea veacului, o perioadă demnă de oferit ca exemplu datorită confuziilor create de diferențele dintre clasele sociale, privilegiul de a primi drepturi și încadrarea femeii în societate prin diferitele ei statute: copilă, orfană, femeie măritată, văduvă, moașă, mamă efemeră, roabă, hoață, criminală, cârciumăreasă sau pui de lele.
Nicoleta Roman vorbește în teza sa de doctorat, ce mai apoi ajunge lucrarea bine cercetată și publicată la Editura Humanitas în 2016 cu titlul Femei, onoare și păcat în Valahia secolului XIX-lea, despre cadre legislative, aceste statute ale femeii, universul interior al acesteia și relațiile ei cu familia și cu comunitatea în ansamblul său. Ceea ce pentru unii poate fi greu de punctat sau recunoscut fără un catalog de argumente, Nicoleta scrie clar în două fraze la începutul subcapitolului Corpul femeii și corpul copilului: „Individul, și cu atât mai mult femeia, nu a deținut niciodată cu adevărat controlul asupra propriului trup. Biserica, Statul, comunitatea și familia erau instituțiile care aveau puterea de decizie asupra corpului individului.“(p. 278)
Pentru acest exemplu, îmi doresc să fim de acord asupra faptului că dacă o femeie nu are putere de decizie asupra corpului propriu (raportându-ne simplificat doar la siguranța acesteia), ea e complet vulnerabilă în fața deciziei partenerului, care observăm că are un avantaj. Iar dacă partenerul hotărăște că ochiul vigilent al satului a văzut destule și acum e în stare să îi păteze numele familiei, el capătă dreptul imaginar de a soluționa problema cu partenera lui. Intern.
Pe la 1840, în Principatele Române, femeia trebuia să se comporte ca atare (englezescul behave) pentru a se încadra în tiparele societății. De la sine înțeles că trebuia să se modeleze după preferințele societății, iar orice abatere putea să-i ruineze reputația. Și-apoi cine o mai accepta? Cine o mai primea sub acoperișul lui, pe arginții lui? „Fata care ajungea mamă fără a fi măritată era compromisă“. (Op.cit., p.278)
Conform metodei matematice de inducție*, dacă în Creație femeia era percepută ca înșelătoare și adăugăm câteva mii de ani ca fiind acel k+1 (k a fost majorat cu o unitate), ajungem în secolul XIX unde individul afirmă că „soția e mereu un țap ispășitor“, iar mai apoi întreabă retoric „Nu-și merită ea, ca urmașă a Evei înșelătoare, ocara și bătaia îndreptătoare din partea bărbatului său?“. Folosim această modalitate de demonstrație pentru a concluziona că oricâte unități ar fi adăugate la k-ul nostru, cel puțin până în prezent, afirmația rămâne valabilă, parțial valabilă sau măcar întâlnită în conștiința colectivă și în traiul zilnic.
Mă întreb ce modalitate de a intui o schimbare de paradigmă există și mai ales dacă o schimbare completă va putea exista vreodată. Posibil, de fapt, pentru acest lucru să avem nevoie de metode de demonstrație. Ori matematica are și ea infinitul ei bine definit, iar povestea asta n-o văd a avea sfârșit.
*fel de a demonstra dacă o expresie matematică poate fi restrânsă la un singur termen, iar apoi aceasta e valabilă pentru un număr nelimitat de cazuri