Povestea începe dintr-o amintire colectivă – culesul frunzelor de duzi. Atunci când șoimi și pionieri în glasuri hazlii adunau în saci frunze pentru a hrăni viermii de mătase. Sericicultura, cultivarea viermilor de mătase în scopul producerii firului de borangic, era o activitate înfloritoare în Republica Socialistă România.
Sericicultura românească a devenit o industrie care concura pe plan mondial începând cu 1900. În Banat, istoria producerii mătăsii începe pe la 1720, când la Timișoara s-a deschis prima manufactură de mătase. Lugojul a rămas însă emblematic pentru contribuția și dezvoltarea industriei de mătase. În 1904, prima filatură de mătase a fost deschisă la Lugoj de o familie de italieni. După naționalizare, a fost retehnologizată pentru a spori fluxul de muncă, inclusiv cu echipamente japoneze performante în jurul anilor ‘70.
România producea anual sute de mii de tone de gogoși de mătase. Creșterea lor, îndeletnicire colectivă, dura aproximativ treizeci de zile, timp în care viermii de mătase se hrăneau cu mii de frunze de dud. Ajunși la maturitate, viermii încep să-și țeasă gogoașa – se îngogoșează – din exterior spre interior, urmând să o perforeze când sunt pregătiți să devină fluturi și să evadeze. În acel moment însă, gogoașa de mătase este compromisă.
Gogoșile de mătase sunt deci recoltate cât timp viermele încă trăiește înăuntru și sunt prelucrate prin fierbere – un proces numit etufare – astfel firul devine mai puternic. Trecând prin mai multe compartimente ale mașinilor de fiert automate, la diferite temperaturi, firul de mătase de la Lugoj, odată tors, devenise de renume în țară. A stârnit fascinația liderilor de stat indiferent de epocă – de la vizita regelului Ferdinand I în 1923, la unul din frații Ceaușescu.
Filatura de mătase naturală se baza preponderent pe centrele de colectare (DCA – Depozit de Colectare Ambalaje) ale gogoșilor de mătase, crescute în gospodării, de către elevi la școală, sau în ferme specializate. Atunci când cutia gogoși a încetat să mai stea sus pe sobă la căldură în casele multor români, Filatura, confruntată cu deficitul materiei prime, s-a chinuit o vreme iar apoi și-a închis porțile.
Aceasta este numai o parte din povestea viermilor de mătase (Bombyx Mori). Pusha Petrov caută prin lucrarea sa Eu țes, eu controlez, eu răspund! să arate o latură nespusă a istoriei mătăsii. Ea relevă tensiuni între asperitatea mediului de lucru și delicatețea produsului finit.
Mediul de lucru în Filatură nu era nici pe departe ferit sau delicat. Femeile ce lucrau în întreprindere, unele având grupa II de muncă, lucrau cu apă fierbinte, în preajma conductelor încinse prin care trecea aburul, ori „la capetele de scuturat”. Filatoarele lucrau mereu cu mâinile ude, în medii umede, în timp ce sericina – o proteină solubilă care acoperă firele de mătase naturală – se evapora în atmosfera umedă.
Pășind în mansarda expoziției On her Side/De partea ei, structura metalică ce țintuiește și deopotrivă desfășoară mătasea așteaptă în liniște. Folosind imaginile fotografului Constantin Duma realizate în Filatura din Lugoj, artista, prin intermediul cianotipiei, a imprimat negativele pe mătase. Două suluri de un albastru prusac, încadrate de două structuri metalice se pot desfășura înaintea ochilor vizitatorilor prin intermediul unei manivele acționate cu atenție. Un zgomot slab însoțește descoperirea trecutului din Filatura de mătase lugojeană. Interacțiunea este precum o întoarcere în timp, în vremuri apuse care-și păstrează fascinația asupra noastră până în ziua de astăzi.
