Observăm lumea din interior, neavând posibilitatea de a pătrunde cu o privire nemediată de tehnologie în profunzimile microscopice ale nenumăratelor variabile din cosmos. Percepțiile noastre despre lume sunt consecința imposibilității de a cuprinde toate detaliile ei. Nu putem privi lumea în ansamblu, așadar ce învățăm despre lume provine din modurile în care ne raportăm la fragmentele ei.
Navigatorii utilizau linia orizontului pentru a calcula poziția în care se află pe mare, dezvoltând ulterior instrumente de navigație maritimă ce depind de o perspectivă ipotetică asupra orizontului, cea a unui observator imaginar. Până când orizonturile artificiale au fost inventate pentru a crea iluzia echilibrului, orizontul stabil a rămas în mare parte o proiecție. Aceste instrumente timpurii au devenit importante în contextul expansiunii coloniale și dezvoltării pieței globale capitaliste, punând la dispoziție noi modalități de relaționare cu spațiul și producând forme de cunoaștere ce stau la baza paradigmelor optice ale modernității. Cea mai semnificativă dintre aceste paradigme este perspectiva liniară, întemeiată pe o abstracție, respectiv punctul de vedere al unui singur ochi în care converg toate punctele de fugă – un observator fictiv, imobil, aflat pe un presupus teren stabil. Trebuie să ne reamintim în permanență, așa cum indică criticul de artă John Berger, că spre deosebire de Dumnezeu, presupus a fi pretutindeni întotdeauna, un astfel de observator nu poate privi decât dintr-un singur loc într-un moment specific.
Această formă de vizualitate artificială se impune ca normă, presupusă a fi naturală, științifică și obiectivă, schimbând în mentalul colectiv semnificațiile conceptelor de subiect, timp și spațiu. Cu toate că dă putere observatorului, el este reflectat în punctul de fugă, așadar plăsmuit de acesta, subminând, astfel, individualitatea privitorului, supunându-l unor legi presupus obiective ale reprezentării. Perspectiva liniară este unul dintre instrumentele prin care s-a propagat așa numita viziune umanistă asupra lumii, care a declanșat apariția științei moderne, a legitimat colonialismul și a dat naștere noțiunii occidentale de progres.
Pentru fiecare dintre noi, lumea coincide cercului proiecțiilor sale despre lume, ceea ce implică atât dificultatea reperării exacte a punctului de vedere din care privește celălalt, cât și, destul de des, iluzia că deținem o perspectivă imparțială asupra lumii. Așadar, cum putem trece de barierele relaționale pe care le întâmpinăm nu doar în interacțiunile noastre zilnice cu ceilalți, dar și în procesul imaginării unui viitor lipsit de problemele sociale, politice, economice sau culturale, care definesc prezentul zilelor noastre? La astfel de întrebări încearcă să formuleze răspunsuri cei 30 de artiști și artiste din expoziția Peisaj în oglindă convexă, curatoriată de Mihnea Mircan în cadrul ediției din 2021 a bienalei Art Encounters. Expoziția își propune să interogheze o necesitate colectivă, aceea a unor noi perspective din care să luăm în considerare noțiunile de prezență, izolare, conflict, spațiu sau teritoriu, vizibil sau invizibil, privat sau public, pornind de la neajunsurile comune cu care ne confruntăm în încercarea de a traversa aceste vremuri care stau sub semnul incertitudinii. Astfel, prin preocupările lor pentru importanța și utilitatea socială și politică a paradigmelor vizuale actuale și prin producerea unor forme de contra-vizualitate, artiștii ne invită să (re)cunoaștem contemporaneitatea. În cuvintele lui Giorgio Agamben, a fi contemporani constă în a fi punctuali la o întâlnire la care se poate doar lipsi.
Făcând referire la cunoscuta pictură a lui Parmigianino, Autoportret în oglindă convexă, din 1524, realizată pe un panou convex special pregătit pentru a imita curbura oglinzii în care se reflecta imaginea distorsionată a pictorului, proiectul expozițional ridică întrebări asupra consecințelor dezvoltării de noi perspective, tehnologii și tehnici de orientare, care asemenea perspectivei liniare sau a tehnologiilor VR, implică un observator în centrul acțiunii, al cărui corp lipsește din scenă. Pentru a înțelege prezentul apelăm la reprezentări ale prezentului, act care declanșează un anacronism – nu putem recunoaște adevăratul timp al epocii noastre. Cum putem conștientiza realitatea politică și socială din prezent dacă înțelegem prezentul prin reprezentările sale, cu alte cuvinte, dacă suntem imersați în peisaj?
