Rolul medierii culturale și al educației prin artă

Drumul de la ce este posibil la ce este probabil sau rolul medierii culturale și al educației prin artă

Galeria de artă contemporană abia își deschisese porțile, așadar liniștea domnea când 30 de elevi de școală generală au început să urce scările către prima sală a expoziției. Privirile lor erau curioase, deschise, dar, în același timp, ușor neîncrezătoare…

Pun pe pauză povestea noastră, deoarece acest punct de intersecție a expoziției cu vizitatorul este unul solemn. Cei doi se află față în față, oarecum străini, aduși împreună de circumstanțe. Poate este suficient să se privească, să-și recunoască unul altuia existența și să meargă mai departe. S-au obișnuit, de-a lungul timpului, cu acest tip de relație, în care unul comunică, iar celălalt privește. Interesele, dorințele privitorului nu au contat mult timp. Nici cât de multe ar mai fi putut spune opera în sine. Ambii se simțeau insuficient văzuți, ascultați și mai ales neînțeleși. S-a schimbat ceva?

Da, experiența întâlnirii celor doi, vizitatorul şi expoziția, a început să se transforme, fie că ea  are loc într-un muzeu, fie într-o galerie de artă, fie în stradă. Vizitatorul și intervenția artistică au foarte multe să-și spună, iar medierea culturală joacă un rol decisiv în această comunicare.

Termenul de „mediere culturală” a apărut prima dată în anii 1980, în Europa și America de Nord, și a fost inițial asociat cu transferul sau transmiterea cunoștințelor, pentru ca ulterior să se transforme în ceea ce Vygotsky numea ,,procesul prin care socio-culturalul și individul se modelează reciproc”. Medierea culturală este deci un act de schimb între publicul vizitator și artiști, lucrări, instituții etc. Apariția medierii culturale a fost un răspuns al efectelor abstractizării artei și al necesității publicului de a regăsi în artă provocarea sau, uneori, oglindirea unui status quo personal. În paralel cu criza artelor, sistemul educațional suferea și el de aceleași lucruri: lipsa relevanței și a sensului. Adulți și copii deopotrivă reclamau autoritate în fața propriei transformări și evoluții. Educația nu se mai putea face prin disciplina predării, cerea independență în gândire, dialog, explorare, deschiderea către noi posibilități. Arta, la fel.

Educația prin artă a putut oferi un răspuns potrivit. O creație exprimă intențiile conștiente sau mai puțin conștiente ale artistului și condensează multe semnificații și scopuri. Operele sunt realizate pentru a capta atenția şi imaginația – artiștii doresc să privim, să reflectăm și să explorăm. Așadar, o legătură indisolubilă între a privi o operă de artă și a învăța să gândim este aceasta: arta invită, în mod natural, la o gândire profundă și variată. Este un instrument minunat pentru a ne explora propriile gânduri și trăiri, rămâne doar să (re)învățăm cum să o facem.

Adoptată ca instrument de lucru în medierea culturală, educația prin artă augmentează impactul medierii, cele două devenind adesea de nedespărțit. Medierea culturală este (și) educație prin artă, iar aceasta din urmă, chiar dacă are loc într-o clasă de gimnaziu, departe de vreo galerie sau expoziție, contribuie la apropierea de actul creator.

Lipsește însă o piesă din puzzle-ul acestei construcții, un element a cărui importanță a fost invocată, în ultimele două decenii, de mulți cercetători (Langer, 1989, Grotzer, Howick, Tishman and Wise, 2002): dispoziția.

Dispoziția este legătura finală care închide cercul abstract-subiectivat. Conceptul de dispoziție este legat de decizia de acțiune: oamenii se comportă într-un anumit mod, ghidați nu numai de cunoștințe și deprinderi, ci și de tendințe naturale sau dobândite. Dispoziția arată probabilul, nu posibilul: în ce realitate alegem să manifestăm ceea ce știm și putem. Să luăm ca exemplu doi tineri, ambii foarte antrenați în gândire critică, cu spirit de observație și interesați de dezvoltarea personală, care merg împreună cu clasa să viziteze o expoziție. Aici au opțiunea internă de a-și activa abilitățile pentru a găsi sens în ceea ce văd sau de a alege o atitudine pasivă, dezinteresată. Diferența va consta în dispoziția lor internă, care este construită din obișnuința de a găsi relevanță pentru propria persoană într-un act cultural.

Oamenii (re)învață să se apropie de artă, dar crearea unei dispoziții pentru artă este un construct minuțios. Prin însăși specificul artei contemporane, implicațiile se extind însă în multe direcții, precum reactivarea interesului civic, a implicării ecologice, a provocării politicii și chiar a căutării de sine. Este un efort comun, în care medierea culturală în general și educația prin artă în special se implică cu toată puterea.

[…]

Clasa a III-a intră în spațiul lucrărilor RomaMoMA din cadrul expoziției Chronic Desire – Sete cronică, unde privirea li se oprește la o pereche de aripi uriașe, intervenția artistei Ionela Mihaela Cîmpeanu, Aripi:

– Wow, ce sunt astea? Sunt aripi de înger?

– Da, sunt aripi. Ce v-a atras atenția la ele?

– Cât sunt de mari și… grele… Sunt făcute din lemn!

– Este ceva ce vă surprinde?

– Da, aripile ar trebui să fie ușoare, dar acestea par foarte grele, iar sus sunt îmbrăcate în metal. Și sunt închise, ca și când nu mai pot zbura…

– Ce credeți că a dorit artistul să vă întrebați când le priviți?

„Medierea culturală nu înseamnă a schimba opiniile oamenilor sau a-i face pe vizitatori să iubească arta contemporană – înseamnă a crea un moment.”

— Marion Buchloh-Kollerbohm, Director Mediere Culturală, Palais de Tokyo, France