În copilărie, aveam o curiozitate imensă legată de felul în care era pusă ciocolata în chec și, fiind luat mai în glumă, mai în serios, nu mi s-a dat un răspuns foarte precis. Iar acum refuz cumva să înțeleg procesul în totalitate, mai mult pentru a păstra cât mai exact posibil amintirea unui fel de-a fi, la care nu o să mai ajung vreodată. Pare că e un gest ce echilibrează o stare mai incomodă. Erau lucruri dublate de conversații intense, în fiecare duminică, legate de ceva ce nu aș putea puncta exact, era o gravitate magică a adulților care văd acum că iese la iveală pe-alocuri în felul în care gătesc sau vorbesc la masă. Mâncarea devine numitorul comun al oricărei activități intime sau colective, motorul a orice se vede sau nu și un fel de egalizator social odată ce toată lumea s-a aşezat la aceeaşi masă. Poate fi cea mai personală și totodată cea mai încărcată politic experiență; foametea la un pol, la altul surplusul, deșeurile alimentare ca exemplu al neputinței unor sisteme în a-și proteja cetățenii, uneori chiar de ei înșiși.
Atât gătitul, cât și actul de a mânca, la fel ca orice ocupație de zi cu zi, conține în sine bucăți de memorie culturală ce lucrează spre a defini identitatea cuiva. Printr-un recurs la un trecut afectiv (mâncarea bunicilor) sau ca proces de reziliență, putem cădea de acord asupra puternicului caracter politic al hranei și al capacității sale de liant social. Într-un context incert, cu puține resurse materiale, gătitul și comunitatea ce se construiește în jurul său constituie deja un punct din care se poate activa actul de cultură – prin mituri și povești, feluri de a interacționa sau de a prezenta produsul finit. Experimente în zona artelor ce tratează într-un fel sau altul mâncarea vedem că se înmulțesc astăzi. Paul Neagu își invita vizitatorii să mănânce o bucată dintr-un om-tort. Acțiunile colective ce presupuneau gătitul au fost o constantă în cadrul DOCUMENTA 15 de anul trecut.
Instalația Anei Kun și a lui Noemi Hügel prezintă un set de 21 de farfurii și de feluri de mâncare, bazate pe experiențele a 21 de oameni, intervievați în legătură cu relația lor cu mâncarea, atât cea pozitivă, cât și cea negativă, în sensul a ce le-ar tăia pofta – titlul instalației: (…) îmi taie pofta, face trimitere chiar la această întrebare din interviuri. Lucrarea își propune să ofere un spațiu confortabil pentru discutarea subiectelor incomode, să ofere o platformă sigură celor care nu sunt obișnuiți să aibă o poziție publică în legătură cu probleme actuale. Celor 21 de persoane din Ucraina, Siria, Indonezia, Spania, Anglia și România care trăiesc acum în Timișoara, care lucrează în diverse domenii precum: bucătărie, agricultură, modă, ceramică, protecția animalelor, artă sau producția de evenimente culturale. Ei vorbesc despre propriile experiențe culinare, unde o pondere mare o are copilăria și mâncărurile ce îi sunt asociate. Până la urmă, e vorba despre o masă comună, unde vorbim cu toții, despre politică, despre ceva ce pare inconfortabil, despre o muncă invizibilă. Farfuriile pictate de Ana Kun prezintă răspunsurile participanților, fiecare în limba în care a decis să comunice – ele vor fi activate prin prezentarea mâncării despre care a vorbit fiecare, reconfigurată într-un meniu vegan și accesibil tuturor, conceput de Noemi Hügel. Mâncarea e gândită în așa fel încât să asigure o stare de confort și va putea fi încercată de vizitatori pe tot parcursul expoziției sub forma unor gustări.
Într-un final, nu e vorba de mai mult decât de o apropiere a unor oameni în jurul unei nevoi primare – hrana; ca o vizualizare a unor procese revelatoare poate pentru oricine, în propria intimitate. Sunt instanțe ale unor motive generatoare de discuții și viitoruri posibile.
