În mentalul colectiv, circulă o formă de ficțiune coagulată din mituri moștenite, știri scrise sau citite pe jumătate și informații false sau incomplete – „asistații social nu vor să muncească”, fiind doar unul dintre exemple. Subiectul textului nu este relația adevăr/falsitate sau cel al știrilor false, dar fiind într-o oarecare măsură o formă de ficțiune, pot aduce în prim plan diferența dintre fictiv și fals și capacitatea cea dintâi de a produce multiple reprezentări ale realității – o ficțiune suprascriind-o pe cealaltă.
Diferența dintre cele două este faptul că una creează ambiguitate pe când cealaltă pozează în adevăr. Ambiguitatea înseamnă lipsit de precizie; privind realitatea ca fiind ambiguă permitem interpretare, lăsând loc pentru dezbatere. Percepția se realizează individual, iar astfel fragmentar – distanța dintre diferite interpretări, fiind locul în care aceste fragmente se întâlnesc și se rearanjează ca, într-un final, imaginea de ansamblu să devină vizibilă. Acceptând ficțiunea în procesul de înțelegere provocăm întrebări, ca o formă de pedagogie întoarsă spre sine; prin ea ne auto-orientăm în lume și tot ea poate produce o necesară negociere, individuală și colectivă, a unor „adevăruri” și istorii comune. Putem spune certitudini despre lumea în care trăim, fără vreo urmă de negociere?
Artiștii contemporani, adesea prin practicile lor, încearcă să dezvăluie ceea ce se află dedesubtul suprafeței. Toți suntem, de la o generație la alta, prinși într-un efort comun de-a înțelege lumea-n care trăim. Aici intervin cultura și cunoașterea, ca această înțelegere a lumii să nu pornească de la zero cu fiecare generație în parte. Tensiunea dintre fictiv și real deschide spațiul pentru vulnerabilități, un dialog prin care interpretări din trecut pot fi negociate. Dar cum arată această negociere?
Să luăm ca exemplu lucrarea Luptăm împreună (2017) a artiștilor Veda Popovici și Mircea Nicolae, un performance-lectură care poate fi accesat online. Aceștia, prin producerea unui dialog fictiv între un intervievator și doi participanți la protestele din anii 90, un student și un miner, creează un scenariu și o istorie posibilă, un dialog ficțional care poate clarifica urmele unui conflict din trecut sau o utopie care provoacă întrebări: Sunt informațiile din interviu adevărate? De ce nu ar fi acest scenariu posibil? Chiar s-a petrecut o solidarizare? Suntem împreună în lupta aceasta? Și atunci împotriva cui luptăm? Cine este responsabil pentru conflict?
Un alt exemplu poate fi văzut în actuala ediție a bienalei Art Encounters: „Our Other Us” – instalația Raygun / Armă cu raze 2017 (2021) a artistului Flaviu Rogojan, o unitate de depozitare muzeală cu artefacte ficționale dintr-o civilizație demult uitată. Să fie vorba despre civilizația noastră privită dintr-un viitor îndepărtat? Sau o metaforă pentru subiectul general al civilizației, fiecare ajungând să fie distrusă și altele construite aproape de la zero?
Raygun, o armă din literatura science-fiction, apărută mai apoi în filme și, într-o oarecare măsură, în conflicte militare sub forma armei cu energie direcționată, este transformată aici într-un artefact al unui dezastru precedent. Analogia atât cu armele moderne, cât și cu aparatul de fotografiat – înțeles ca armă de manevrare a realității și perspectivei – consolidează poziția din care filmul prezent în instalație (Lecture 9: Raygun designs uncovered at 2nd or 3rd Millennium Sites) ne obligă să privim prezentul: un conflict vizual în desfășurare, poate chiar ca o componentă a tiparului distrugerii noastre viitoare.
Printr-o privire retrospectivă, arheologii ficționali, ne clasează ca o societate a absorbției, în care, într-o perioadă de timp condensată științific, câteva momente cheie produc o schimbare de paradigmă, civilizația mileniului al II-lea sau al III-lea realizând că nu trebuie să mai proiecteze raze sau să lanseze proiecțile pentru a răni, ci pot lăsa ca proiecția să intre.
Arma ucide lăsând lumină înăuntru („The gun kills by letting light inside”) auzim în introducerea filmului – iar la finalul acestuia, doi indivizi înarmați apar surprinși într-o filmare făcută cu o dronă militară pentru supraveghere. Armele, dovedindu-se a fi camere de fotografiat, aparțineau celor doi jurnaliști, Saeed Chmagh și Namir Noor-Eldeen, uciși de către forțele militare americane din Bagdad, în timpul unui atac aerian din iulie 2007.
Dincolo de posibile speculații, dar și presiuni reale pentru extinderea dezvoltării armelor cu energie direcționată – arme cu laser create pentru orbirea temporara a piloților, LDS (Laser Dazzle Sight), sunt folosite și dezbătute din anii 90’ încoace.
Aplicațiile potențiale ale acestei tehnologii includ arme care vizează personal, rachete, vehicule și dispozitive optice. Rusia, China, India și Regatul Unit dezvoltă, în ultimii ani, arme cu energie direcționată de nivel militar, în timp ce Iranul și Turcia susțin că le au în serviciu activ. Prima utilizare a acestor arme în luptă se susține că a avut loc în Libia în August 2019 de către Turcia, care a pretins că folosește arma cu energie direcționată ALKA.
parafrazare din:
– Anderberg, B., Bring, O. E., & Wolbarsht, M. L. (1992). Blinding Laser Weapons and International Humanitarian Law. Journal of Peace Research, 29(3), 287–297. https://www.jstor.org/stable/424282, consultat la 13 Oct. 2021.
– Directed-energy weapon, Wikipedia; https://en.wikipedia.org/wiki/Directed-energy_weapon, consultat la 13 Oct. 2021. Ca studiile din mileniul I ale lui Ibn Al-Haytham asupra opticii și văzului, sau tehnologia Raytracing de randare 3D. O distrugere prin absorbție, prin imagine digitală (imaginare), lăsând razele să intre; Parafrazare a explicației oferită de Flaviu Rogojan. Fragment din lucrarea video Lecture 9: Raygun designs uncovered at 2nd or 3rd Millennium Sites, prezentă în instalația lucrării Raygun 2017 (2021).