25 October 2021 de Ionela Ghețe
IONELA GHEȚE: De la etica noilor tehnologii, bioetică, etică pentru roboți, etica drepturilor de autor – domeniile tale de cercetare străbat o gamă variată de preocupări, care privesc în mare parte dezvoltările viitoare, atât la nivel tehnologic cât și social sau, de ce nu, politic. Care dintre tehnologiile incipiente la ora actuală crezi că ar constitui subiecte interesante de investigație pentru artiști? La intersecția căror domenii, dintre cele studiate de tine, crezi că s-ar putea produce opere de artă interesante și relevante pentru un viitor preconizat de tehnologiile pe care le studiezi?
CONSTANTIN VICĂ: Neurotehnologiile și Realitatea Virtuală (cu tot cu dimensiunea haptică) pot fi folosite împreună pentru a genera experiențe noi vizuale și tactile, în imersiuni care pot fi nu doar măsurate, ci influențate prin intervenție neurală. Sună ca o alchimie, dar nu e. Desigur, aceste lucruri s-ar putea face (și se fac deja) doar în echipe interdisciplinare: artiști, cercetători în neuroștiințe și informatică, psihologi, de ce nu și filosofi.
Nu aș neglija nici nanotehnologiile – viitorul material(ității) este în mâinile noastre. Mă gândesc că fiecare dintre noi ar putea deveni o galerie sau muzeu de artă, purtători de nanoboți estetici. Sau lumea din și de pe corpurile noastre ar putea intra într-o rețea cu artefacte nano, dar aici cred că e nevoie și de biotehnologii și biologie sintetică. Bioarta nu e ceva nou, dar la această scală a viului și materiei ar fi ceva nou.
IG: Începând cel puțin cu doctoratul și câțiva ani buni după aceea, preocupările tale pentru etica drepturilor de autor au fost constante. S-a schimbat poziția ta filosofică în lumina întâlnirilor pe care le-ai avut de la începutul acestor preocupări și până acum cu persoane care activează în sfera drepturilor de autor în alte domenii decât cele în care activezi la rândul tău?
CV: Sunt un critic ponderat al proprietății intelectuale. Pe cât de mult rău poate face „accesului la cultură” (ca ființe culturale, semnificante și semnificate, avem un acces permanent, fiind creatori permanenți; nu mă refer la sensul antropologic, ci mai degrabă la cel economic) și circulației ideilor și operelor, pe atât este încă necesară ca instituție de motivare a autorilor. Problema nu sunt drepturile de autor în sine, ci cum pot fi instrumentate, uneori împotriva autorilor, nu doar a publicului și celor care ar face o distribuție sau acces ilegale, de către cei care controlează piețele culturale. Dreptul de autor aduce beneficii în primul rând producătorilor și intermediarilor. Fără el, și aici e un așa-zis paradox, autorii nu ar fi protejați. Ar fi cu adevărat la cheremul unor patroni. Totuși, acest mănunchi de drepturi (sunt mai multe, dacă ne uităm cu atenție în lege) este o formă deghizată de privilegiu, arătând originile sale predemocratice. Chiar dacă temeiul drepturilor de autor se găsește în munca și efortul depus sau în utilitatea lor socială – autorii pot crea pentru că au acest monopol limitat al operei lor, dar opera aduce beneficii publice -, nu e suficient. Merită să facem o distincție între artă și știință. În cazul științei, aceste drepturi de autor nu prea au sens – cunoașterea științifică e o formă de comun(al)ism, nu poate aparține cuiva; descoperirile științifice sunt greu de realizat, dar nu imposibil atunci când totul e la vedere și accesibil; mai mult, cunoașterea necesită surse deschise. Arta, pe de altă parte, e un alt tip de producție de sens. Mai puțin colectivă, chiar dacă presupune și ea echipe, mai puțin dependentă de o cunoaștere precedentă (chiar dacă aceasta e necesară pentru a nu repeta la infinit același moment și a ne înscrie într-o istorie, o genealogie etc.). Și mai puțin datoare de a contribui la bunăstarea socială, la avansul cunoașterii.
Actualul regim al drepturilor de autor și brevetelor e nedrept, adesea abuziv. Mai ales față de public. Discriminează? Da. Dar și arta e o formă de discriminare: între cei care o înțeleg și cei care nu. Această discriminare cognitivă, să-i zicem, nu e neapărat imorală, câtă vreme oricine își poate alege genul de artă care-i place, oricine își poate exercita gustul. Dar discriminarea dată de regimul proprietății intelectuale nu ține de libertatea de a alege și a fi ales, ci e rezultat al unei inegalități artificial impuse.
IG: Probabil că știi că în ultimii ani a apărut software care evaluează calitatea unor imagini (în speță fotografii) după atractivitatea lor (calculată algoritmic), și recomandă sau nu postarea acestora pe rețele sociale ori folosirea acestora în diverse campanii de marketing. Cum evaluezi potențialul și implicarea acestor tehnologii în raport cu o posibilă creștere a calității globale a produselor artistice viitoare?
CV: Nu cred că arta și instarta trebuie măsurate la fel. Postările de pe platformele sociale online sunt un instrument de a atrage, de a capta atenția. Atunci asupra lor acționează această „logică” de marketing și promovare. E atât de puternică încât mulți dintre noi se transformă în instartă ca să fie recunoscuți drept ceva sau cineva. Tentația de a aplica acest capitalism al supravegherii și dataficării asupra a orice trebuie combătută. Arta nu se măsoară, se interpretează. Și datele se interpretează și produc, în procese algoritmice, rezultate, dar tare mi-e că vorbim de interpretări diferite. În artă nu există interpretări greșite, ci inadecvate, limitative, slabe etc. N-am vrea asta și de la algoritmi.
IG: S-a întâmplat ca o operă de artă/produs artististic care abordează una dintre temele tale de cercetare să te inspire în sensul în care să pună o problemă nouă sau să te determine să abordezi una dintre problemele pe care le studiezi într-o manieră nouă, dintr-o altă perspectivă ?
CV: Se întâmplă permanent. Arta, atât cea vizuală, cât și cea performativă, pentru mine funcționează ca o călăuză în cercetarea filosofică. Îmi deschid ochii să văd ceea ce teoria nu mă ajută încă să contemplu. Mă fac să descopăr „a treia cale”, între intelect și sensibilitate. Nu consider că arta ar avea drept scop stârnirea emoției, ci generarea de noi „fluxuri” cognitive. Joseph Kosuth, Sophie Calle sau Matei Bejenaru, să numesc doar câțiva, sunt permanent surse de reflecție. La fel, introducerea unor Nam June Paik sau Eva și Franco Mattes (0100101110101101.org) într-un curs de etica vieții online are efecte benefice pentru mersul critic al discuției.
Arta e la fel de necesară ca știința în formarea unei înțelegeri depline asupra lumii și universului tău moral. Dar e mai ușor de urmat. Fără a le fura ceva din aura și rolul lor estetic, eu cred că cele mai tari opere de artă sunt cele care investighează etic. Arta nu e moralizatoare (cel puțin cea neangajată față de un regim sau altul, cum era realismul socialist), dar e laborator al experimentelor morale. Nu mă impresionează deloc arta transgresivă (cu anumite excepții, de exemplu ce făcea Ion Grigorescu la finalul anilor ‘70), pentru că, în principiu, orice artă este o transgresiune autoreflectată, iar aici rezidă valoarea sa morală. Sau măcar una dintre ele.
IG: Tu ai, aș spune eu, o perspectivă mai degrabă optimistă în ce privește dezvoltarea noilor tehnologii – de la tehnologiile biomedicale la roboți. Ce i-ai răspunde cuiva care se teme că roboții ne vor scăpa de sub control, ne vor transforma în sclavi sau, pur și simplu, ne vor înlocui ?
CV: Îmi place să cred că sunt un realist privind deschiderile și limitările oricărei tehnologii. Nu sunt determinist tehnologic, nici salvaționist, încerc să nu fiu pesimist – cu toate că dacă privim ce se întâmplă online, în și prin social media…. Roboții sunt ultima noastră problemă politică a puterii. Sunt poate prima noastră problemă în cadrul politicilor sociale și economice. Mă refer la această mantră ideologică a automatizării și depășirii unei lumi de oameni care muncesc. E o utopie periculoasă dacă nu o prindem în cadrul mai larg al vieții umane: ce vom face când nu vom mai putea munci? Cum se vor mai împărți resursele etc.?
Nu ar trebui să privim spre tehnologie ca artefact, robotul Terminator, ci spre tehnologie ca ideologie care vrăjește mințile noastre. Frica de roboți e irațională (nu și dacă te afli în ținta dronelor de război) și la fel de irațională e pasiunea pentru noi și noi gadgeturi și instrumente care clădesc fiecăruia un geamăn digital. Acest lucru e o scăpare de sub control.
Privind spre roboți nu vom vedea dincolo de ei. Iar dincolo de ei sunt interese economice și politice, jocuri de dominație, capital.
IG: Tehnologiile biomedicale au un mare potențial de a ameliora sănătatea și implicit viața unora dintre noi. Pe modelul diviziunii digitale (digital divide) din sfera accesului la internet, ele au în același timp potențialul de a crea diferențe majore între utilizatori și cei care nu au acces la ele. Din perspectiva ta, cum putem avea parte de potențialul lor benefic reducând pe cât posibil potențele lor segregaționiste?
CV: Depinde de care tehnologii vorbim. La unele avem acces deja și e foarte bine. Cum ar fi capacitatea de a produce ARN mesager, salvarea din această pandemie. Și, posibil o cale de a stăpâni cancerele.
Dacă ne gândim la tehnologii de ameliorare, fizică, cognitivă sau morală, atunci ne plasăm într-o lungă dezbatere. Unii filosofi, ca Michael Sandel sau Jürgen Habermas susțin că acestea au un potențial disruptiv social, pot produce inechitate, inegalități, marginalizare, ba chiar forme de neodarwinism social. Unii îi zic direct eugenie. Dar temerile lor s-ar putea să fie exagerate. Nu Adderall sau nootropicele vor înrobi lumea, ci alți oameni care vor încerca să schimbe structura de drepturi și libertăți. Riscul să acordăm un statut legal superior celor ameliorați.
Desigur, dezbaterea e mult mai complexă decât ce am spus eu. Ce încercam să fac era să readuc în ecuație instituțiile și structura de oportunități ale oamenilor etc. Segregare există astăzi, din motive etnice și religioase în primul rând, dar și din elitisme fără fundament. Dacă tehnologiile de ameliorare ar fi accesibile tuturor – așa cum încercăm să facem accesibile tehnicile educaționale, forma clasică de ameliorare pe care o practicăm -, dacă participarea se va păstra voluntară și dacă faptul de a fi ameliorat nu naște niciun privilegiu legal, probabil lumea nu va arăta diferit de cea de azi, în sensul relațiilor dintre oameni. Nu e un argument în favoarea lor, câtă vreme lumea de azi e evident nedreaptă, cum a tot fost de-a lungul istoriei. Poate că prin aceste tehnologii putem face o lume mai dreaptă. Dar aceasta nu e o problemă tehnică.
IG: Este venitul de bază necondiționat (universal basic income – UBI) oportunitatea pe care artiștii o așteaptă în ideea de a avea confortul material necesar pentru a-și produce operele? Crezi că UBI ar fi o variantă de încurajare a creativității ?
CV: Ar putea fi, dacă e implementat în mod stimulativ, nu unul de urgență, aproximativ. Mă gândesc că lumea artei e foarte bogată, dar nu pentru majoritatea artiștilor. Ar putea să se implementeze UBI doar pentru artiști. Cum? Din taxe mai mari pe operele licitate și pe vânzări, totuși proporționale cu valoarea (de piață) a operei.
Criticii UBI susțin că acest regim ne-ar face dependenți de autoritatea politică. Că ar semăna cu situația din comunism, când artiștii UAP sau ai Uniunii Scriitorilor erau dependenți de finanțarea de la stat. Nu și într-o democrație. Iar timpul liber, vedem, te apropie de politică. Într-o lume a UBI am putea să ne intresăm mai mult de res publica, de afacerile publice, ale statului.
UBI nu e de stânga sau de dreapta, ci îmbină revendicări ale ambelor poziții. De aceea nu putem să-l expediem ca pe o propunere utopică sau radicală. Nu e nimic radical în nu avea grija zilei de mâine; e ceva istoric nou, pentru cei din clasele sociale sărace.
IG: Crezi că operele SF (cărți, filme, jocuri, etc. ) au potențialul de a ne regla așteptările și emoțiile în raport cu viitorul?
CV: Nu, ne pot îndepărta de la facerea viitorului, care ține de acțiunea fiecăruia în prezent. Avem deja o istorie a SF-ului și vedem că autorii s-au înșelat asupra viitorului destul de mult. Scopul e totuși ficțiunea, nu profeția. Ca ficțiuni, sunt provocatoare intelectual. Dar dincolo de jocul propus, dacă noi ajungem să delegăm viitorul altor scenariști, nu va fi viitorul nostru. False așteptări, reverii utopice, frici iraționale – toate pot fi vândute prin industriile culturale care construiesc SF-uri. Imaginația e fermecătoare, dar are și riscul de a fi pierduți în mrejele ei. De aceea cred că ar trebui să citim orice ficțiune despre viitor, chiar și infuzată științific, ca pe o critică a prezentului. Până la urmă, jocul video SF e despre tine, jucătoarea/jucătorul de azi, tu îl joci, îl faci să se actualizeze, să fie în act.