Imagini în mișcare

Avansul tehnologic la care s-a ajuns, creează un flux de informație în continuă creștere, un flux sub formă de imagine. Sub influența distorsionării digitale la care imaginea este supusă, informația, deși nu se transformă neapărat, se nuanțează într-un oarecare fel. Vorbesc aici despre felul în care o imagine poate fi alterată în momentul în care devine un produs electronic, nemaifiind corespunzătoare cu realitatea, cu ceea ce a surprins inițial o cameră de fotografiat sau de filmat. Cazul lucrărilor de artă este, de asemenea, valabil.

Acest articol este despre mecanismul de obținere a unei imagini în mișcare ale artiștilor contemporani, dar și despre modalitățile prin care aceștia se folosesc de relațiile temporale și spațiale din galerie pentru a chestiona diferite probleme. Acest concept al imaginilor în mișcare, abordează din ce în ce mai multe teme ce fac referire la schimbările ce se produc în lume zi de zi. Tehnologia digitală a facilitat o explozie de lucrări de acest fel, iar extinderea muzeelor ​​de artă contemporană, a bienalelor și a expozițiilor la scară largă în întreaga lume a creat locuri și un public pentru acestea. 

Acum, fără a intra în detalii punctuale și cronologie despre dezvoltarea și apariția tehnicilor de reproducere, indiferent de autorul unei lucrări, se poate considera că acesteia niciodată nu i se va atribui unicitatea experienței reale autentice. Această apartenență la o anumită locație sau timp însumează întreaga existență a lucrării de artă care este determinată atât prin trecerea timpului cât și supunerea ei asupra factorilor tehnologici cu care interacționează. De pildă, precum am observat în numărul anterior în articolul Xeniei Tinca ce tratează lecția de performance, înregistrarea și documentarea acestor tipuri de acțiuni poate constitui atât un plus, unde sunt captate întocmai acele aspecte vizuale care datorită efemerității momentului se pierd, dar și un dezavantaj, căci, niciodată nu va mai avea același impact asupra publicului.

Făcând un salt în prezent, mă simt nevoită să afirm că pandemia pare că ne-a făcut să fim mai conștienți de cât de fragilă este viața, a accentuat nevoia de apartenență la o comunitate și a sporit sentimentul de teamă că până și cele mai banale acțiuni devin interzise. S-a produs o nouă schimbare a relației noastre cu formele media vizuale și a modificat modul în care asistăm la interacțiunile sociale prin intermediul ecranului. Dispozitivele digitale au rămas instrumentele esențiale prin care am rămas conectați, iar ”imaginile” sunt singurele care au rămas în mișcare și pare că și-au continuat viața. Însă, suntem copleșiți cu un flux de imagini și informații care distorsionează profund percepția noastră asupra realității, oferind viziuni alternative pentru a regândi prezentul și a imagina viitorul.