În momentul în care te gândești la artă video, ce anume îți vine prima oară în minte? Sigur te-ai mai întrebat cu ce diferă acest tip de artă de orice alt video sau film pe care îl poți găsi atât pe internet, cât și în cinematografe. De ce ți-ai lua din timpul tău prețios pentru a merge să vezi niște imagini în mișcare, ce au fost etichetate de un grup de oameni drept artă?
De când cu explozia tehnologică din ultimii câțiva zeci de ani, artiștii au apelat la medii noi precum video-ul și au inclus în lucrările lor imagini în mișcare în moduri diverse. Dar care e faza cu această artă video? De ce are nevoie de desemnare specială și ce diferențiază acest tip de video de toate celelalte? Pentru a răspunde acestor întrebări, trebuie să ne canalizăm un pic atenția spre trecut.
Primele aparate folosite pentru a înregistra mișcarea nu erau cunoscute pentru portabilitatea lor și nici pentru accesibilitatea lor. În ce privește modul de utilizare, nici acesta nu era chiar unul la îndemâna oricui. Oamenii se străduiau totuși să realizeze ceva unic cu tehnologia care le era pusă la dispoziție. Din acest motiv, arta cinematografică timpurie a fost una experimentală. Până la primele filme ale fraților Lumière ori până la Călătoria pe Lună a lui Georges Méliès, care au fascinat o lume întreagă, nimeni nu ar fi avut cum să creadă în magia imaginilor în mișcare. Însă odată ce arta cinematografică se răspândise, popularitatea ei a continuat să crească, iar în acest timp artiștii realizau și ei filme diverse. Futuriștii, dadaiștii sau suprarealiștii preluaseră acest mediu fără ezitare. În cazul suprarealiștilor, mediul video venise ca o binecuvântare, dând artiștilor posibilitatea să își transforme viziunile nebunești în realitate. Un bun exemplu în acest caz este Marcel Duchamp, care experimentase cu mediul video în lucrări precum este și Anemic Cinema (1926).
Observăm faptul că arta și filmul s-au intersectat încă de la bun început, fără limitări exacte dar arta video se naște cu adevărat în momentul în care videografia devine portabilă și accesibilă: momentul în care este introdus pe piață Sony Portapak. Odată cu lansarea acestui dispozitiv, artiștii au început să îl folosească după bunul lor plac. Cel mai important aspect al folosirii video-ului ca nou mediu, odată cu apariția Portapak, era prețul accesibil și utilizarea ușoară, permițând înregistrarea, documentarea sau experimentarea liberă. Acest lucru a pus mai puțină presiune asupra locului în care era situată arta, oferindu-le artiștilor libertate în afara galeriei.
Unul din pionierii artei video este Nam June Paik, care era captivat de technologie, folosind-o ca material prim pentru lucrările sale hibridizate, ce erau o intersecție a artei video cu alte medii precum sculptura, muzica sau performance-ul. Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale artistului, TV Cello (1964), este un violoncel format din trei televizoare puse unul peste altul, toate prezentând trei filme distincte. Instalația, fiind un violoncel complet operațional, a fost folosită într-un performance în cadrul căreia violoncelista avangardistă Charlotte Moorman a cântat la instrument, creând o serie de note electronice unice. Prin folosirea setului de televiziune ca obiect de artă, Paik a devenit unul dintre primii artiști care au făcut din video un mediu artistic de sine stătător. O inserție video specială a artistului puteți să găsiți și în cadrul expoziției Orașe Invizibile/Tărâmuri Imaginare, ce are ca partener strategic Fundația Art Encounters.
Arta video apăruse într-o perioadă a multiplelor schimbări ce au permis artiștilor să experimenteze prin combinarea diferitelor medii artistice (sculptură, dans, muzică, teatru). Paik era un astfel de exemplu. Tot arta video a făcut posibilă documentarea performance-urilor, care înainte de acest moment erau efemere și greu accesibile unui public numeros. Astfel de exemple puteți găsi și în expoziția Seasons End din cadrul Bienalei Art Encounters. Pe lângă cele menționate, un alt mod de abordare a artei video este cea regăsită în Neofit II a Jura Shust, pe care o puteți vedea tot în cadrul Bienalei Art Encounters. Lucrarea înfățișează comunități de tineri ale căror acțiuni se desfășoară în sălbăticia pădurii și face o paralelă între ritualul slav de căutare a unei flori magice de ferigă și căutarea unor „picături” (metodă de trafic de droguri bazat pe utilizarea anonimizatorilor digitali).
Putem observa că odată cu video-ul, arta nu mai stă în loc și nici tu nu mai ești obligat să o faci, diversitatea, multidisciplinaritatea și adaptabilitatea acestui tip de artă permițând artiștilor să împingă granițele spre noi orizonturi iar ție, privitorului, îți dă posibilitatea să fi provocat să gândești diferit cu privire la lumea care te înconjoară. Până la urmă, merită să te duci să vezi arta aia, nu-i așa?