Recitalul absent

Sau despre cum granițele invizibile rămân la fel de greu de doborât

Urci scările Comenduirii Ganizoanei din Timişoara și imediat te găsești într-un labirint de microuniversuri, unde fiecare încăpere are propria identitate, ca și cum ai traversa dimensiuni paralele numai dând la o parte câte un set de draperii duble. În această aripă a expoziției Chronic desire – Sete cronică, clădirea este un actor în sine. Pereții, cadrele ușilor, aerul care circulă  poartă în esența lor  toată neglijența umană și deopotrivă necruțarea timpului. La un moment dat, poate părea chiar apăsător. Toate acestea până când…

Dai la o parte draperiile care ascund în spatele lor probabil cel mai generos spațiu expozițional al garnizoanei. Camera 14. Iar șocul este aproape imediat. Încăperea este slab luminată, de lămpi de demult atârnate aproape aleatoriu. Nimic nu este întâmplător, căci acestea fac loc pentru marele oaspete al spațiului—absența. Însă nu este orice fel de absență, ci numai materialitatea se lasă așteptată, atât de solemn încât primul instinct este să rămâi pe margine. Fiindcă spațiul pare deja plin. Voci în armonie inundă locul cântând piese ancestrale ale rezistenței, martirismului, activismului.

O serie de microfoane suspendate de tavan atârnă până la nivelul ochilor noștri, al vizitatorilor, își trădează natura și devin difuzoare. Fiecare dintre acestea redă o voce distinctă, astfel că impresia, atunci când închizi  ochii, este că te afli în prezența unui cor răspândit prin încăpere. Iar muzica poartă o greutate aparte, ca o durere transmisă prin generații, dublată de o speranță pentru un viitor mai just, sau măcar mai favorabil. Printre piesele interpretate se numără o compoziție a poetului pakistanez Faiz Ahmad Faiz, un cântec activist italian, un cântec de martiriu specific comunităților marginale din centrul Indiei și o interpretare muzicală a unei lucrări a poetului nigerian şi activistului de mediu Ken Saro-Wiwa.

Percepția timpului se dilată, în timp ce devenim parte dintr-un recital în absența fizică a artiștilor. Efectul de solemnitate atârnă greu în aer precum plumbul, și totuși, aceasta vine cu un sentiment de eliberare. Speranța se ivește în fiecare subton al cântecelor.

Shilpa Gupta, o artistă de origine indiană, este atrasă de modul în care sunt definite obiectele, locurile, oamenii și experiențele și chestionează cum aceste definiții sunt puse în practică prin intermediul proceselor de clasificare, restricție, cenzură și securitate. Lucrările sale comunică impactul forțelor dominante care acționează asupra comunităților de toate felurile, determinând o reevaluare a identității și a statutului social în cadrul acestora. Cu alte cuvinte, practica artistei acționează ca o portavoce în favoarea marginalității, a celor lipsiți, chiar și parțial, de o voce distinctă, de forța și autonomia necesare pentru a-și lua apărarea. Noi, publicul, devenim martorii acestei expuneri a unei inegalități endemice, generaționale, transnaționale și rămâne întrebarea—cât de părtași suntem acestui sistem care mai degrabă fortifică granițele dintre noi în mod continuu în loc de a le doborî?

În lipsa unui răspuns clar însă, tot ce putem face este să dăm la o parte următorul set de draperii ce ne despart de următoarea încăpere a expoziției.