01 October 2022 de Andreea Neag
Arta nu apare din nimic. Ea urmează structurile sociale. În special astăzi, arta nu este numai despre estetică. Dimpotrivă, arta a dezvoltat o relație problematică cu ideea de frumos – dar nu o astfel de discuție urmează în rândurile de mai jos. Arta face parte din fibra societății, ca o pânză îmbibată în cerneală, ce te privește drept în față, iar de albastrul acela nu te poți ascunde.
O discuție despre artă nu este, mai ales astăzi, numai despre conținut, despre ce este arta în sine, ci despre unde este ea expusă, cum se cumpără, și mai important cine este în spatele ei. Ca în viață, subreprezentarea femeilor în artă nu ar trebui să fie o surprinzătoare coincidență. Însă nimeni nu trebuie crezut pe cuvânt – cifrele se descurcă mult mai bine.
Povestea e lungă și complexă, așadar pornim sistematic, cu școala. Se pare că încă din anii ‘80, s-a format un soi de paritate de gen între studenți (în Occident cel puțin, în unele locuri), iar în ultimii ani această balanță s-a înclinat în favoarea genului feminin. În mod istoric, femeile au fost excluse din sfera vieții profesionale în numeroase domenii, orice practică a lor fiind inclusă în zona de hobby. Și odată ajunse în școală, femeile învață cum să nu facă artă prea feminină, să nu folosească roz, flori sau alte astfel de elemente „depreciative.”
Odată absolvente, următorul tavan de sticlă prin care artistele trebuie să treacă este să fie alese și reprezentate de o galerie. Conform unui studiu recent, numai 13,7% din artiștii galeriilor din Europa și America de Nord sunt femei. Statutul de artist emergent al artistelor ridică multe semne de întrebare galeriștilor și devine mai dificil de depăşit…
Printre motivele cel mai des invocate se numără faptul că arta femeilor este mai puțin valoroasă (bună) decât a bărbaților. Ori cel puțin așa sunau argumentele în anii ‘80, atunci când grupul feminist-activist Guerrilla Girls se înființa ca răspuns la status quo-ul din artă. Din 1985 și până astăzi Guerrilla Girls au tras la răspundere instituțiile lumii artei, de la muzee și galerii, și chiar critici de artă, prin acțiuni în stradă, postere, sau expoziții chiar în instituțiile pe care le criticau. Ele au introdus acest subiect pe agenda publică.
Însă, ca orice mișcare cu valențe revoluționare, s-a lovit de limitări. Fiindcă un alt argument invocat de factorii decizionali în artă este faptul că arta femeilor nu este atât de prezentă, vizibilă, ca cea a bărbaților. Circularitatea acestui argument pare să nu pună multe probleme lumii artistice, așadar putem merge și noi mai departe (cu rugămintea să nu vă dați ochii peste cap, dragi cititori, călătoria abia începe).
Odată ajunsă în galerii, arta creată de femei trebuie să facă saltul din piața primară (a galeriilor) în piața secundară (a caselor de licitații). Statistic, diferența este semnificativă între arta femeilor (93%) și a bărbaților (96,9%) care face acest salt, rezultând într-o scădere (prin renunțarea la practica artistică) de aproape 15% a populației artistice feminine în viață în decursul efectuării acestui „salt”. Procentul este de fapt mai mare, fiindcă rezultatele acestei statistici se referă numai la artistele care ajung să fie reprezentate de o galerie.
Sărind pe un alt palier al lumii artistice contemporane, cel al muzeelor, situația nu este mai roz. Numai 11% din artiste au șansa să fie expuse în muzee. Între 2007 și 2013, din 590 de expoziții majore de artă în instituțiile de artă din S.U.A. numai 27% au fost dedicate artistelor. Problematica se extinde și la nivel administrativ-instituțional. În cei aproape 230 de ani de existență, Luvrul a numit abia în Septembrie 2021 prima sa femeie director, în timp ce British Museum și Metropolitan Museum of Art, nu au avut niciodată drept director o femeie.
Revenind la parcursul profesional al artistei, pentru cele care reușesc să treacă în piața secundară, următorul balaur este dinamica „învingătorul ia totul” – în care unui număr mic dintr-un grup îi revin majoritatea câștigurilor. Numai 146 de artiste (în jur de 2,6%) au fost responsabile pentru 91% din vânzările caselor de licitații între 2000 și 2017 la nivel global. În cazul bărbaților însă, procentele sunt distribuite mai echitabil.
Ajungem astfel la ultimul nivel, al superstarurilor, și aflăm că Joan Mitchell cea mai bine vândută artistă între 2000 și 2017, se clasează abia pe locul 47 într-un clasament care include ambele genuri. Iar cireașa de pe tort este că vânzările cumulate de toate artistele (în număr de 5,612) din baza de date folosită în acest studiu, nu echivalează nici măcar cu cele ale lui Andy Warhol clasat pe poziția a doua.
Realitatea statistică este că să devii artistă (mare) este aproape imposibil. De-a lungul timpului femeile s-au confruntat cu discursuri care le negau umanitatea, dreptul la vot, la educație, sau asupra propriului corp. Și totuși ce a rămas constant a fost reziliența, convingerea sau măcar speranța în dreptate. Și chiar dacă aceasta este uneori considerată la fel de naivă ca arta femeilor, meritul rezidă în faptul că femeia s-a făcut pe sine om. Și se face și artist.